Fân fân fân fân.
Tăiem, punem deasupra.
Fân fân fân fân.
Vocea mea nu avea bucuria culegerii unei recolte, îi lipsea încântarea, aşa că se prăbuşi. I-am frecat braţele întinse, picioarele depărtate, pântecele obosit. Câţi copii spusese că a avut? Zece? I-am masat gâtul, capul chel, cu grijă să nu apăs pe vânătăi; i-am masat umerii. Simţeam că dacă i-aş fi putut aduce la viaţă capul, Um Saad avea să fie bine. Am continuat să frec, să mângâi, să frământ, până ce sosi apusul. Am acoperit-o cu pătura mea şi i-am înfăşurat picioarele cu cearşafuri.
Când Sura, bucătăreasa grasă, îmi puse mâncare pe farfurie, nu am scos niciun cuvânt. Mă obişnuisem cu piureul de cartofi şi mâncarea ce arăta ca un rahat de câine.
255
- STÂLPI DE SARE -
Mi-am amintit de Um Saad şi i-am mai cerut o ceaşcă de ceai. Vocea linguşitoare a Surei îmi aducea aminte de grăsimea ce se topea, de ulei şi sosuri.
— La porunca înălţimii Voastre, prinţesa Maha de Qasim.
Nu i-am răspuns nimic. Trebuia să mă obişnuiesc nu numai cu mâncarea pe care o gătea, ci şi cu limba-i ascuţită.
A mai turnat o ceaşcă de ceai, mi-a pus-o pe tavă şi a ieşit din salon împingând căruciorul cu mâncare. Înghiţitură
după înghiţitură, mâncarea îmi alunecă pe gât. Am băut ceaiul repede, frigându-mi limba, apoi am lăsat tava pe măsuţă. M-am şters la gură, mi-am suflecat mânecile: eram gata să lupt pentru sufletul surorii mele.
Am înmuiat o bucată de bandaj în apă de trandafiri şi am pus-o între buzele deschise ale lui Um Saad.
— Um Saad, soră, trebuie să te trezeşti. Trebuie, Haniyyeh.
Deschise ochii încet şi murmură:
— Opriţi-vă, vă rog.
Am strâns-o de mână şi i-am spus:
— S-a terminat. Sunt prietena ta, tovarăşa ta în groapa asta cu şerpi. Sunt Maha.
I-am susţinut gâtul cu o mână, în vreme ce cu cealaltă am ţinut ceaşca, ajutând-o să soarbă ceaiul dulce ce se răcise.
Ea sorbi ceaiul. Mubarak, sufletul meu, fiul meu, la fel sugea punguţe cu zahăr candel. Um Saad îşi întoarse capul şi încercă să-şi concentreze privirea pe faţa mea.
— Um Gharib. Nu mi-au spus că vii.
Un zâmbet slab, iar apoi închise din nou ochii şi adormi, epuizată.
În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am privit faţa slabă
a lui Um Saad, în lumina albastră a lunii. Era frig, dar nu m-a lăsat inima să-mi iau pătura înapoi. Când luna s-a retras în lumea ei, lăsând lumea să orbecăiască în întuneric, Um Saad, sora mea, începu să vorbească. La început era un sunet pierit, slab, apoi deveni tot mai puternic. Îi vorbea lui Hasan cel înţelept.
256
- FADIA FAQIR -
— În sfârşit, ai sosit. Ce ţi-a luat aşa de mult să vizitezi bieţii oameni slabi? Wahid cânta melodii de dragoste în baie, dar pe ecran îl vedeam pe Farid al-Attrash. Avea buzele subţiri-subţiri, date cu ruj. Carmin. Mama, încălţată cu pantofi cu tocuri înalte, a coborât pe scări, s-a împiedicat şi a căzut moartă pe trotuar.
Um Saad râse în hohote, până începură să-i şiroiască
lacrimile pe obraji.
— Mi-au spus că aveau să mă strivească aşa, ca pe nişte migdale. Pe mine, Haniyyeh, Um Saad, Gât-Frânt, Păr Cărunt, frumuseţea cu părul întunecat şi tot aşa.
Ascultând aiurările lui Um Saad, mi-am aşezat capul pe pernă. Râsete, oftaturi, tăceri, planşete, strigăte, urmate apoi de furie. Urlă la Hasan cel Isteţ, spunându-i:
— Fiu bastard al diavolului, floare a tinereţii mele, rahat care umple maţele de animal! Adu încoace tichia care te face invizibil şi vino! Ajută-mă pe mine, Um Saad, Haniyyeh, Gât-Frânt să dispar. Vino şi ia-mă, vino şi îmbrăţişează-mă.
În cele din urmă, soarele începu să apară şi în lumea ei, gata să se înalţe iar deasupra capetelor noastre. Parfumul puternic de cimbru şi mentă mă atrase spre geam. La capătul văii adânci din Fuhais am văzut cum galopau nişte armăsari negri, alergând cu trupurile lor strălucitoare către soare. Aş fi vrut ca sufletul meu să alerge spre creatorul lui, aş fi vrut ca după toţi anii aceştia cenuşii să-l fi putut strânge în braţe pe geamănul sufletului meu. Aş fi vrut ca inima-mi să poată zbura spre Hamia, să-l îmbrăţişeze pe fiul meu Mubarak, lumina ochilor mei. O omidă cobora pe peretele alb, venind spre mine. Mama Celor Patruzeci şi Patru avea patruzeci şi patru de picioare. Eu aveam doar două. Mi-am scos papucii şi era cât pe-aci s-o omor. În clipa aceea, când omida era gata să moară lovită de papuc, doctorul englez deschise uşa salonului.
— Bună dimineaţa, ciripi el. Cum ne mai simţim azi? E o zi tare frumoasă, nu credeţi?
257
- STÂLPI DE SARE -
Îşi afişă zâmbetul lustruit şi rosti în araba lui cu accent străin:
— Bun. Acum e rândul tău, arătând cu foarfecele spre capul meu.
— Dar m-aţi tuns când am ajuns aici.
— Trebuie să fie şi mai scurt.
