- STÂLPI DE SARE -
aur, însă nu putea face chiar dinţii. Mi-am dus mâinile la şolduri şi m-am gândit cât de slabă eram. Piele şi os. Ziua de mâine avea să aducă uşurare, bucurie. Durerea avea să
dispară a doua zi. Ciripitul rândunelelor şi uguitul porumbeilor anunţau sosirea răsăritului. Stăteam cu faţa în jos, iar căldura saltelei trecu prin rochia mea subţire.
M-a trezit o bătaie uşoară în uşă.
— Eu sunt, Tamam.
Am deschis uşa şi le-am invitat înăuntru pe Tamam şi pe Hulala.
— Am discutat cu Hulala despre problema ta, îmi spuse mătuşa, iar Hulala dădu din cap. Noi credem că nimeni nu te poate mărita împotriva voinţei tale.
— Mătuşă, nu uita ce mi-a făcut. De data asta are să mă
împuşte.
— Am pus la cale un plan. Refuzi politicos şi liniştit când imamul Rajab te întreabă dacă îl accepţi pe şeicul Talib.
Dacă vezi răul în ochii bărbaţilor, spui că ai gâtul uscat şi că
trebuie să bei un pahar cu apă. Mubarak se va afla în casa mea, iar eu voi avea grijă de el până când Allah îşi împlineşte voinţa. Nasra are să te aştepte la livadă. O să fugiţi împreună.
Mi-am frământat fruntea şi am spus:
— Dar nu vreau să fug.
— Doar pentru o vreme. Până se potoleşte mânia bărbaţilor. Nasra are să-ţi arate pe unde să mergi. Între timp, Hulala are să încerce să se înţeleagă cu bărbaţii. Stai plecată
până îl trimit pe Murjan la tine cu nişte frunze verzi de mentă.
Am luat-o pe Tamam de mână.
— Îmi e aşa de frică!
— Nu-ţi fie, fiica mea. Ce ne este scris trebuie să se şi întâmple.
Am tăiat bârnele în bucăţi mici, am tăiat roşiile şi le-am gătit în ulei de măsline. Mubarak fugărea o găină. Începuse să mănânce mâncare obişnuită.
236
- FADIA FAQIR -
— Mubarak, vino la mama. E gata prânzul.
Am privit cerul în timp ce înmuiam pâinea în sos şi-i dădeam lui Mubarak să mănânce. Era tot întins deasupra capetelor noastre, asemenea unui cort. Nu era aer, nu puteam să respir.
— Mubarak?
Îmi răspunse cu gura plină:
— Mmmm.
— Ai să stai cu bunica Tamam o vreme. Să n-o necăjeşti. E
bătrână şi obosită.
— Sahi?
— Nu se poate, nu are coteţ pentru el. S-ar putea rătăci.
Am mestecat îmbucătura şi am înghiţit-o cu greu. Gâtul mi se închisese.
— De ce?
Am zâmbit. Era primul „de ce?” rostit de băiatul meu.
— Trebuie să merg în munţi.
Începu să lăcrimeze, îi era teamă. L-am îmbrăţişat strâns, l-am sărutat şi i-am spus:
— Dragostea mea, nu am să fiu plecată mult. Doar o zi sau două. Bunica o să aibă grijă de tine; o să te lase să te joci afară, are să-ţi cânte:
Cocoş, cocoş, cocoş şi pui.
Găini, găini, găini, găini.
Ou, ou, ou, ou, COTCODAC.
