— N-o să fac aşa ceva. Pe sufletul bunicii mele, Sabha, am să-mi păstrez partea.
Clipi surprins. Mubarak tot plângea şi plângea. Daffash scoase un pistol negru. Arăta ca un gândac foarte mare. A lipit gura rece a armei de tâmpla mea şi a rostit:
— Acum. Pune-ţi degetul.
Lumina slabă a lămpii pâlpâia. Lacrimile băiatului meu i se scurgeau pe tâmple, îi picurau în urechi. Mi-am înghiţit saliva şi am închis ochii. Închide ochii strâns şi lasă-ţi sufletul să iasă din trupul acesta, să alunece în Iordan. Are să ajungă în mâinile lui Harb, iar după atâţia ani cenuşii, ai să-l ţii iar de mână. Cu o voce slabă, am spus:
— Mai bine să mă ucizi.
Daffash puse degetul pe trăgaci.
— Dar nu în faţa fiului meu, l-am rugat.
Sfârcurile mi s-au strâns. Fie ca o femeie cu sufletul blând să aibă grijă de băiatul meu, să-i schimbe hainele, să-l spele, să-l şteargă la nas şi să-i dea un pahar cu lapte.
233
- STÂLPI DE SARE -
Daffash apăsă şi mai tare ţeava pistolul în tâmpla mea, ochiul îmi fu împins spre stânga. Închide ochii strâns! Totul are să se termine într-o clipă. Vocea fiului meu era deja răguşită. Lătratul lui Nashmiyyeh. O durere sfâşietoare în coaste. Daffash mă lovise. Am căzut la pământ ca secerată.
Şi-a pus pistolul la curea şi mi-a zis:
— N-o să-mi murdăresc mâinile cu sângele tău. Şeicul Talib te-a cerut de soţie. Vrea să se însoare cu tine, faţă de bufniţă! I-am dat cuvântul meu.
Plecă, trântind uşa în urma lui. Zăceam pe podea. Cizma lui murdară lăsase un semn pe pântecele meu. N-aveam să
mă căsătoresc niciodată cu alt bărbat. Durerea îşi înfigea colţii ascuţiţi în mine. M-am chinuit să mă ridic şi mi-am îndreptat spatele. De ce nu apăsase pe trăgaci? De ce nu apăsase?
Mi-am îmbrăţişat fiul şi i-am sărutat lacrimile amare, sărate. I-am şoptit la ureche:
— S-a terminat. Sunt aici. Totul e bine.
A înghiţit cu greu puţină apă. Mi l-am aşezat pe picioare şi l-am legănat până a adormit. Ochii îi erau umflaţi şi roşii, ofta lung. L-am dus în pătuţul lui şi i-am acoperit trupuşorul cu o pătură. Luna nu era pe cer. Ce aveam de făcut? Nu aveam tată, mamă, unchi, soţ la care să caut sprijin. Eram singură pe lume, dar trebuia să mă lupt cu Daffash. Mi-am tot frământat mâinile, m-am tot plimbat prin curte. Vântul rece, domol, nu putea stinge focul din fiinţa mea. Ce aveam de făcut? Vai, cum aveam nevoie de Harb, geamănul sufletului meu şi călăreţul celui mai puternic armăsar!
— N-am să-mi odihnesc niciodată capul pe braţul altui bărbat.
Niciun alt bărbat nu avea să vadă, să atingă sau să
miroasă trupul meu. Aşa avea să fie.
Am închis uşa încăperii, mi-am legat eşarfa peste faţă şi am pornit grăbită pe uliţele oarbe ale satului. Tăcerea era întreruptă, doar din când în când, de plânsetul unui copil sau de cineva care tuşea. Lătratul câinilor scăzuse, fiind 234
- FADIA FAQIR -
înlocuit de scârţâitul strident al greierilor. Transpirasem şi de abia mai respiram când am ajuns. Am bătut la uşă. Niciun răspuns. Am bătut din nou. De data asta am auzit un mormăit:
— Cine e, la ora asta târzie din noapte?
— Sunt eu, Maha. Deschide, mătuşă.
— În numele lui Allah, ce te-a adus aici la ora asta?
Tamam îşi freca ochii micuţi.
— Nu ştiu ce să fac. Daffash…
— Continuă, femeie.
— Daffash vrea să mă mărite cu şeicul Talib.
— Şi ce te supără?
— Am jurat să nu mă mai mărit niciodată. Sufletul meu încă e căsătorit cu Harb.
Tamam mă îmbrăţişa şi mă bătu uşurel pe spate.
— Allah să ne apere de ce va să vină. Fiica mea, mergi acasă. Am să vin mâine să te văd. Încrede-te în Allah. Mergi la fiul tău.
Întorcându-mă cu grijă acasă, am auzit pe una dintre uliţe paşii uşori ai lui Raai. Dacă m-ar fi văzut singură la ora aceea ar fi stârnit un scandal. Fiica şeicului Nimer umblă
prin vale după miezul nopţii. Am găsit o deschizătură în zidul de piatră pe lângă care treceam. Încet, m-am strecurat în ea şi m-am ghemuit în tăcere, prin întuneric. Am distins o siluetă, cu puşca atârnată pe umăr; apoi o altă siluetă, un măgar cu o maimuţă pe spinare. O maimuţă să călărească
un măgar! Trebuie că aveam vedenii. Când zgomotul se îndepărtă, mi-am părăsit ascunzătoarea şi am fugit spre casă. Speram că Mubarak mai dormea încă. Aşa era. Am aprins lampa şi am stat aşa, aşteptând sunetul cunoscut al copitelor de cal.
Pluteam ca pe o mare, între trezire şi somn. Primul meu sărut fusese pe partea stângă a gurii. Mi-am pipăit buzele uscate şi mi-am adus aminte că îmi lipseau dinţii din faţă.
Poate că Uqla, negustorul ţigan, mi i-ar putea înlocui cu dinţi auriţi. Acoperea dinţii deja existenţi cu un strat subţire de 235
