— Ce să fac?
Hulala spuse:
— El e bărbat şi e dreptul lui.
Tamam pufăi din pipă şi rosti:
— Imamul şi paznicul au fost martorii testamentului tatălui tău.
Şi Hamda a spus:
— Tatăl tău, Allah să-i binecuvânteze sufletul, ţi-a lăsat o parte din pământ prin testament.
Vocea Hamdei era joasă şi calmă când rosti:
— Tu eşti cea care ară pământul ăsta. Trebuie să lupţi. Noi te vom ajuta.
— Da! strigă Nasra.
Când luna dispăruse în spatele norilor întunecaţi, am auzit o bătaie în uşă.
— Cine e?
— Daffash. Deschide uşa!
Mi-am pus rochia şi am desfăcut zăvorul.
— Ce vrei? i-am întrebat faţa întunecată.
— E doar o vizită.
— Noaptea, la ora asta?
Dădu buzna înăuntru şi se opri în mijlocul încăperii.
— Hmmm. Ai o casă cum se cuvine.
— A fost nevoie de multă muncă, de curăţenie.
Îngenunche lângă patul lui Mubarak, îl apucă de braţul micuţ şi îl zgudui până se trezi.
— Bine ai venit, micul meu nepot. Sunt unchiul tău.
Şşşşt, nu plânge.
Am încercat să scap de diavolul groaznic.
— Ce vrei?
— Am venit doar să-mi inspectez proprietatea.
232
- FADIA FAQIR -
— Proprietatea ta? De când e a ta?
— Surioară. E proprietatea mea.
Scoase o bucată de hârtie gălbuie din buzunar şi mi-o întinse:
— Semnează asta!
Când am aşezat hârtia sub lumina slabă a lămpii am văzut ceva scris şi două peceţi rotunde. Literele erau asemenea frunzelor uscate de ceai, presărate deasupra boabelor de orez. Nu aveau niciun sens.
— Ce scrie?
— E un act de cesiune. Ai să-mi dai mie partea ta de pământ.
Am clătinat din cap şi am răspuns cu un simplu „nu”.
— Cum adică „nu”?
— Am să păstrez ce mi-a dat tata.
Daffash lătră:
— Nu! Ai să-ţi pui preţiosul ăla de deget pe hârtia asta.
