secată. Femeile încercară să o consoleze, să o readucă la viaţă, să-i aducă aminte că soţul ei era un om de nimic. Ea stătea pe covorul de lână şi privea palmierii nemişcaţi.
— E tatăl copiilor mei, rostea dintr-odată.
Jawaher venea în vizită şi arăta veselă şi netulburată ca o pasăre a cerului. De când se căsătorise cu Murjan – Allah să-i dea o viaţă lungă – plesnea de fericire. Odată ca niciodată, eram şi eu tânără, liberă şi îndrăgostită de un călăreţ chipeş.
Atunci, mâinile timpului erau moi precum mătasea şi luminoase precum zorile.
De ce nu puteam atinge zilele trecătoare, de ce nu puteam să le miros sau măcar să le simt? Aş fi încercat să împiedic zilele să mai tulbure netezimea feţei mele. Te priveşti în oglindă şi vezi părul încărunţit, liniile ce-ţi străbat faţa, asemenea unor lacrimi nemuritoare, şi ochii tot mai puţin strălucitori. Odinioară eram tânără şi atrăgătoare. Totul părea acum să se strice: pielea mea, hainele, lumea. O
creatură aflată undeva în mine se tot micşora şi se micşora, sătulă de viaţă şi de încercările ei, dorea linişte şi pace. Până
şi palmierii şi portocalii erau mai greu de văzut. Torceam şi tot torceam ca un vierme de mătase; săpam şi tot săpam pământul ca un vierme de pământ, iar noaptea îmi ghemuiam spinarea ca un arici şi mă culcam sub cerul liber.
Am auzit fluierul Nasrei cântând „Mu-ba-rak”. Rochia îi era uzată, de un negru decolorat. Trebuia să o rog pe Halimeh să facă altă rochie pentru Nasra.
224
- FADIA FAQIR -
— Trebuie rochie nouă, Mahăi.
Am râs şi i-am spus că eu credeam că ea era cea care avea nevoie de haine noi.
— Vor pleca pământul nostru, englezii.
— Poftim?
— Spus mie, Hakim.
— Nu, nu se poate să fie adevărat.
— Jur pe Nawmeh. Vor pleca pământul nostru, englezii.
Am chiuit şi am tot chiuit. Ochii îmi erau plini de lacrimi când am rostit:
— O zi albă. Asta e o zi luminoasă, Mubatak.
Am dat fuga şi mi-am îmbrăţişat strâns băiatul.
— Mubarak, lumina ochilor mei, englezii vor pleca de pe pământul nostru.
L-am sărutat şi am început să plâng în tăcere. Unde era Harb, geamănul sufletului meu, tatăl lui Mubarak? Unde erau dinţii mei? Soţul meu nu avea mâini, nici cap sau picioare când îl găsisem lângă fântână. Rămăseseră doar un pumnal, pieptul lui, o cizmă şi bucăţi de carne şi de haine arse. Întuneric peste întuneric. Mi-am ridicat capul şi am strigat:
— Trebuie să sărbătorim. Trebuie să sărbătorim.
— Nu. Mai întâi. Vreau mă căsătoresc, eu.
Am îmbrăţişat-o pe Nasra şi i-am spus:
— O să vină şi rândul tău.
Ea a suflat un lung şi trist „vai” în fluier şi a ţâşnit în fugă
spre munţi.
Mi-am petrecut dimineaţa aceea umplând curmalele cu migdale şi prăjind aluat. Trebuie să cântăm, trebuie să
dansăm. O zi binecuvântată. Englezii au încercat să ne schimbe vieţile şi pământul, dar nu au reuşit. Ocupaţia fusese un nor subţire, care acum era destrămat de vânt.
Livezile nu s-au oprit din a da roade, cerul rămăsese albastru şi senin, iar Hakim, bătrânul înţelept, spiritul rezistenţei arabilor, încă trăia. Îmi pierdusem soţul, pe geamănul sufletului meu, călăreţul celui mai puternic armăsar. Cu 225
- STÂLPI DE SARE -
toate că mâinile îmi tremurau în timp ce frământam, mă
simţeam puternică şi împăcată. Trebuia să pregătesc cel mai bun ceai, cele mai gustoase dulciuri şi cea mai aromată cafea pentru surorile mele. Aveam să adaug zahăr şi cardamom boabelor prăjite de cafea. În ziua aceea nu aveam să bem cafea amară. Am făcut un colier din flori de iasomie şi l-am pus la gâtul lui Mubarak. Englezii plecaseră. Prea târziu.
Inima uitase cum să se zbată în piept, cum să-şi întindă
aripile şi să zboare, cum să se înalţe şi să plutească
deasupra văii noastre.
226
- FADIA FAQIR -
Povestaşul
