Daffash nu-i luă în seamă rugăminţile şi îl hrăni cu lăptişor de matcă, miere şi lapte până ce prinse puteri şi obrajii lui, înainte doar piele şi os, căpătată din nou o formă.
Treptat, el începu să meargă prin casă şi să vorbească despre gospodărie. Cu toate astea, Daffash încuia uşile şi-l păzea ca şi până atunci.
Într-o noapte, Daffash se trezi şi nu-l găsi pe paşă în patul său. Fugi la grajduri, sări pe armăsarul lui şi alergă spre livadă, îl găsi pe paşă alergând spre poarta imensă a livezii şeicului Nimer. Daffash se aruncă la pământ, apucând gleznele paşei, care se prăbuşi cu faţa în praf. În timp ce se lupta cu strânsoarea lui Daffash, îl implora:
— Nu. Te rog, nu. Vreau doar s-o văd, atât. Te implor.
Lacrimile îi curgeau pe faţă precum apa dintr-un izvor.
— Nu, prietene.
Daffash zări o umbră strecurându-se pe lângă uşă şi auzi un râset înăbuşit.
— Criminală! Vânzătoare de vise! Distrugătoare de suflete!
strigă el, ajutându-l pe paşă, care îşi pierduse deja toată
puterea şi era uşor ca un copil, să se ridice şi să se urce pe cal.
229
- STÂLPI DE SARE -
Maha, văduva neagră, îşi înăbuşi râsul atunci când văzu scheletul paşei agăţându-se de poarta ei. Se întoarse, închise uşa, stinse lampa şi se cufundă într-un somn fără
coşmaruri.
230
- FADIA FAQIR -
Maha
Aveam fruntea umedă când le-am oferit surorilor mele pahare cu ceai. Jawaher bătea toba, Nasra cânta la fluier, iar Halimeh şi Hamda dansau pe covorul neterminat. Tamam fuma mult, iar Hulala stătea tăcută, sprijinindu-se de perete.
Mubarak şi fiul Hamdei, Khalif, fugăreau cocoşul. Florile de iasomie suflate de briza după-amiezii se aşezau pe capetele noastre. Parfumul florilor, aroma ceaiului cu cardamom şi a aluatului prăjit umpleau casa, livada şi valea întreagă.
Ridicaţi-vă, sus până la nasul englezilor care pleacă, fie ca ei să nu se mai întoarcă niciodată. Am lăsat tava pe podea şi am spus:
— Pe sufletul soţului meu Harb, voi dansa!
M-am ridicat dreaptă, mi-am întins braţele către cer, mi-am unduit şoldurile, am sărit şi m-am lăsat lin la pământ pe covorul gol. Trupul meu captiv era acum eliberat de sunetul tobei şi de vocile încântate ale femeilor. Apa blândă a Mării Moarte îmi dezmierda şi îmi tot dezmierda umerii, talia. O
lună plină îşi arunca lumina ca de perle asupra întinderii apei. „Iapa mea minunată.” Flap, flap, flap. Unduieşte-ţi şoldurile şi iar unduieşte-ţi şoldurile. Când femeile sloboziră
un tril de dor, cerul a prins o culoare caldă, portocalie.
Femei qasimite din Hamia,
Fiţi fericite, fiţi fericite.
Duşmanul vostru a plecat.
Fiţi fericite, fiţi fericite
Zilele smochinelor şi ale măslinelor,
Sosesc, sosesc.
Când în cele din urmă ne-am aşezat şi am început să
ţesem, Nasra m-a privit în ochi şi a rostit cu o voce ascuţită:
— Pe sufletul lui Nawmeh – m-am cutremurat, nu-mi plăcea amintirea caprei ăleia –, vrea pământul, fratele tău.
— Ce pământ?
231
- STÂLPI DE SARE -
— Pământul ăsta.
— Nasra, spui adevărul?
— Spus mie, Murjan.
Mi-am frământat fruntea, am împins mai sus bentiţa şi mi-am întrebat surorile:
