În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv, „Cei care nu cred în Viaţa de Apoi dau îngerilor nume de femei”.
Într-o dimineaţă sumbră, dintr-odată, Daffash îşi aminti de Hulala, ghicitoarea din dolmen. Merse la ea şi îi povesti durerea sa. Maha nu era sora lui, îi explică Hulala, nu era fiica unor oameni, nu era născută din om, ca ei.
— Pe jumătate demon este sora ta, îi spuse ea.
Netezi o cârpă roşie şi o presără cu nisip, apoi desenă linii şi făcu găuri în ea. Se încruntă şi scutură cârpa, apoi rosti:
— Problema ta este asemenea unui fir încurcat. Paşa va fi vindecat dacă îl hrăneşti vreme de şapte zile cu lăptişor de matcă de la albinele negre ce sălăşluiesc în vârful munţilor întunecaţi. Stupul lor este păzit de un bărbat cu sabia neagră, cel mai puternic călăreţ din tribul Hufour.
Daffash îşi puse pelerina şi era gata să plece din dolmen când Hulala îl avertiză:
— Păzeşte-te, fiul meu, de regina neagră a albinelor.
Înţepătura ei este mortală.
Daffash alese trei dintre cei mai bine pregătiţi tineri călăreţi ai tribului pentru a-l însoţi în căutarea sa. Caii lor zburau ca vântul, străbătând câmpii şi urcând munţii. Ochii călăreţilor vedeau doar strălucirea soarelui, urechile lor auzeau doar strigătele vulturilor, iar gurile lor beau doar apele sărate ale Mării Moarte, care nu le astâmpăra setea.
Potcoavele cailor arabi tăiau distanţele precum pumnalele ascuţite. În vreme ce se legăna pe spinarea calului, Daffash –
da, Allah – văzu un uriaş nor negru. Ce era negru? Un nor.
Să fi fost stupul, sau să fi fost un miraj creat de oboseală şi de sete? Cine sunt eu? Cine sunt eu?
Eu sunt povestaşul.
Cufărul mi-e plin de stupi.
Eu sunt cel care învârteşte fuiorul.
Învârtesc şi tot învârtesc nenumărate vieţi.
227
- STÂLPI DE SARE -
Când ceata călăreţilor îl văzu pe înaltul şi puternicul păzitor Hufour, îşi dădură seama că ajunseseră unde trebuia. Stupul era ascuns sub o stâncă ascuţită, ce se iţea din munte şi se afla deasupra prăpastiei Mării Moarte.
Albinele formau un nor negru ca smoala ce plutea primăvara pe lângă stup. De pe marginea stâncii picura apă, însă ea nu ajungea niciodată la albine. Lăudat fie Allah, o piele de capră
plină cu miere pură, ascunsă în spatele unei perdele de picături de apă. Bărbaţii qasimiţi îşi înfipseră genunchii în coastele armăsarilor, îşi scoaseră săbiile din teacă şi atacară.
Zgomotul săbiilor ce se loveau fu auzit până în Hamia, iar strălucirea lor fu văzută până în Ierusalim. Ciocnire, pocnet şi LOVITURĂ. Pocnet, LOVITURA şi ciocnire. Paznicul era puternic şi mânuia cu îndemânare sabia. Wahdan, cel mai bun spadasin al tribului Qasim, atacă asemenea fulgerului, aruncă paznicul la pământ şi-l ţintui cu sabia în beregată.
— Pe Allah, nu mă omorî, îl imploră el.
— Poartă-ţi bentiţa în jurul gâtului cât oi mai trăi.
Triburile trebuie să ştie că eşti asemenea unei femei în luptă.
Repede, cu mâinile tremurânde, paznicul îşi coborî bentiţa pe gât. În clipa aceea, regina albinelor părăsi stupul, zbură
către gâtul lui Wahdan şi-l înţepă în vena vieţii. El căzu de pe cal, mort. Matca se îndepărtă apoi în zbor, iar toate celelalte albine îşi fluturară aripile şi o urmară supuse. Un nor negru de albine ce bâzâiau se înălţă spre cerul albastru, apoi dispăru precum o dâră de fum. Călăreţii aşezară cu grijă
stupul pe una dintre şei, îl legară pe Wahdan pe spatele calului său şi porniră înapoi spre sat.
Când Daffash ajunse la palat, după miezul nopţii, paşa avea una dintre crizele sale. Sunetul planşetelor şi al loviturilor răsuna în încăperile palatului gol. Daffash îl aşeză
în pat, îl ţintui cu greutatea sacilor de şa, umplu o lingură cu lăptişor de matcă şi o îndesă în gura paşei. Lăptişorul îi alunecă pe gâtlej, iar gustul aspru îl făcu să tuşească. Loialul Daffash continuă să-i dea astfel să mănânce şi să-i umple 228
- FADIA FAQIR -
gura cu lăptişor de matcă până ce paşa se cuibări şi adormi, pentru prima oară de când dăduse cu ochii de diavoliţa ce-i lipsise ochii de somn. Daffash îşi aşeză capul obosit pe eşarfa împăturită ca o pernă şi adormi şi el.
Sunetul unor planşete îl trezi pe Daffash. Paşa plângea şi îi striga numele.
— Maha! O vreau pe Maha, tot repeta el.
— Stăpâne, îi spuse Daffash, are să te nenorocească.
— Tu nu poţi înţelege. Tot trupul meu jinduieşte după ea.
O doresc, chiar dacă asta înseamnă să mor.
În fiecare noapte, paşa îl ruga pe Daffash să-l lase să
meargă la Maha, îl implora să-l elibereze, striga cu vocea frântă:
— Te rog, lasă-mă să mor.
