Fiul meu izbucni în râs. I-am privit părul negru, moale, care îi acoperea urechile; cei câţiva dinţi străluceau în guriţa lui, iar ochii mari îi străluceau de fericire. Râsul lui vibra în toată fiinţa mea. Sunetul pur, lin, venit din inima lui tânără.
— Acum mănâncă-ţi prânzul, să creşti mare repede.
237
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad
— Maha, soră.
— Da, Um Saad?
— Maha, soră, m-au adus aici într-o maşină veche germană. Fără mâini nu valoram niciun piastru. Când mi-au legat mânecile, nu am putut nici vorbi, nici merge. Nu puteam face nimic. Eram asemenea unui şoim legat la ochi: orb, neputând zbura. Eram obişnuită să am mâinile libere, mereu active. Am să-ţi gătesc, am să fac curăţenie, am să-ţi hrănesc mireasa cea nouă cu miere şi migdale. Te rog, te rog, nu mă trimite acolo. Am să-i sărut picioarele celei de a doua soţii, am să-i spăl lenjeria, chiar am să mă plec în faţa ei.
Pentru Allah, lasă-mă să rămân. Allah să-ţi ţină femeile caste.
Nu s-a schimbat nimic, soră. Inima-i era făcută din cremene, din metal rece. Fără mâini, nu-mi puteam păstra echilibrul, aşa că m-am prăbuşit pe bancheta din spate a maşinii. În maşină, Um Kulthoum cânta o melodie din tinereţea mea,
La cine să mă duc?
Către cine să mă întorc?
Tu eşti bucuria mea.
Tu eşti durerea mea.
Şoferul fredona şi el melodia. Auzeam şi de afară zgomote, clinchetul vânzătorilor de suc de lemn-dulce. Daţi foc părinţilor oraşului ăstuia.
— Taci din gură! i-am strigat şoferului.
Bărbatul care mă ridicase stătea relaxat pe locul din faţă, lângă Abu Saad. Am lovit şi am tot lovit cu picioarele spatele scaunului din maşina hârbuită. Prin straturile groase de sticlă ale ochelarilor pe care îi purta, omul mă privea lung.
— E clar, e nebună.
Soţul meu aprobă din cap.
238
- FADIA FAQIR -
Muşchii picioarelor mă dureau. Mi-am privit coapsele subţiri şi mi-am dat seama că încă purtam caftanul maroniu pe care mi-l cumpărase Abu Saad în zilele bucuriei. Um Kulthoum continua să jelească:
La cine să mă duc?
Către cine să mă întorc?
Cine are să-mi facă dreptate?
Când am ajuns aici şi am văzut clădirea albă, ascunsă în spatele aracilor din viţa-de-vie, m-am înfuriat. Am început să
mă rostogolesc pe podea, lovind neîncetat din picioare, muşcând şi scuipând în ochelarii groşi ai brancardierului.
Era acum însoţit de două asistente. O mână m-a lovit peste gură. Mi-au înfipt un ac în braţ. Am intrat în camera asta şi te-am văzut pe tine, chircită pe pat ca un gândac mare, negru. Am pierdut controlul asupra propriului trup. I-am lovit, i-am blestemat şi i-am înjurat. Sângele fierbinte mi se scurgea pe bărbie şi-mi picura pe piept.
Doctorul Edwards intră în cameră, întrerupând povestea lui Um Saad.
— Nu vă opriţi niciodată din trăncănit.
Brancardierul aproape orb, Kukash cel ciufulit, şi Salam erau în spatele doctorului englez. Acesta smulse eşarfa roz de pe capul lui Um Saad, iar ea protestă:
— Sunt bărbaţi în încăpere. Nu ar trebui să-mi arăt părul unor bărbaţi străini.
Părul încărunţit al lui Um Saad îi ajungea până la umeri.
Dintr-odată, doctorul scoase o foarfecă şi i-o dădu lui Salam.
Um Saad înţelese şi începu să strige:
— Nu părul!
Îşi înconjură capul cu ambele mâini, protector.
Cu o voce tristă, a unui om obişnuit cu nenorocirile vieţii, doctorul rosti:
— Kukash.
239
