M-am întors cu spatele spre ei şi am pornit spre casă. Am găsit o cană, am ieşit cu ea din casă, am trântit-o de pământ, mi-am îndesat poalele rochiei în pantaloni şi am fugit, am fugit din răsputeri spre livadă.
Nasra se sprijinea de unul dintre portocali şi stătea de vorbă cu Murjan. Mă apucă de mână şi-mi spuse cu vocea ei ascuţită:
— Repede, munţi!
Tălpile îmi erau fierbinţi ca focul, ţipetele lui Mubarak umpleau valea, bărbaţii m-ar fi împuşcat între ochi dacă m-ar fi prins. Apoi nu am mai putut auzi decât zgomotul propriilor plămâni, luptându-se să respire. Tufişuri cu 242
- FADIA FAQIR -
ghimpi, iarbă, pământ uscat şi limba-boului, toate îmi treceau pe sub picioare. Sudoarea îmi picura de pe nas. Am apucat pe una dintre cărările ce duceau spre vârful muntelui. Nasra mă trăgea înainte. Îmi era teribil de cald, cu toate că aerul era din ce în ce mai rece. Murjan mergea chiar în spatele nostru. Când am ajuns pe creastă, m-am oprit şi am strigat vântului, luminii bolnave a apusului:
— Nu!
Nu aveam să-l accept pe şeicul Talib ca soţ.
Fălcile peşterii lui Abu Auqab erau larg deschise. Un leu gata să-şi devoreze prada. Am intrat în peşteră şi ne-am aruncat pe pământul acoperit cu un covor. Mă simţeam ca şi când plămânii mi-ar fi fost spintecaţi cu un pumnal. Murjan şi Jawaher pregătiseră peştera pentru noi. Un vas din lut, o lampă, pâine, nişte unt şi curmale.
— Suficiente pentru câteva zile, spuse Murjan. Închideţi intrarea cu stânca de afară. Eu am să urmăresc cărarea care duce la peşteră. Dacă auziţi vreun zgomot, fugiţi spre sud, către Marea Moartă. Nu rămâneţi aici. Dacă auziţi voci, strecuraţi-vă încet şi plecaţi din peşteră.
— Allah să-ţi dea o viaţă lungă, fiul meu, am oftat.
Nasra adusese un vas cu apă şi-mi dădu să beau.
Lătratul vulpilor şi urletele câinilor ne asaltau în peşteră.
Faţa Nasrei tresărea sub lumina pâlpâindă a lămpii. Somnul nu se apropia de mine. Inima-mi tremura în piept. Mubarak.
Oare avea Tamam să-i dea de mâncare, să-l dezbrace, să-i şteargă lacrimile? M-am legănat singură, încercând să
adorm. Stânca rotundă pe care o trăseseră peste intrarea în peşteră părea că-mi stă pe piept. De acum înainte, teama şi epuizarea aveau să-mi fie surori, însoţitoarele mele în ţinuturile tribului din care făceam parte. Nu veni nimeni. În peşteră era întuneric, preşul cu care mă acopeream era rece, norocul îmi era asemenea făinii împrăştiate.
Pluteam uşor printre norii de ceaţă când Nasra mă zgudui.
— Trezeşte-te. Voci.
243
- STÂLPI DE SARE -
Ne-am ridicat şi ne-am lipit urechile de pământ. Prin piatră şi prin praf răsunau nişte sunete înfundate.
— Trebuie să plecăm.
Am împins încet stânca de la intrare şi am ieşit din peşteră. O procesiune de torţe urca muntele, asemenea unui şarpe strălucitor.
— Fugi!
Urmând sunetul valurilor, am început să alergăm către sud, spre întinderea pustie a mării. Valurile foşnitoare se loveau de mal cu toată puterea lor, iar apoi se retrăgeau. Mă
dureau toţi muşchii, ochii îmi lăcrimau, iar tălpile sângerau.
Sângele ce-mi curgea avea să lase urme în spatele nostru, bărbaţilor din trib avea să le fie uşor să ne găsească. Sarea de pe pietricelele aflate pe mal se freca de rănile pe care le aveam la picioare, inflamându-le şi mai mult. Foc, foc, foc.
Mama Hulalei lingea tălpile picioarelor mele desculţe. Pe Nasra o durea spatele, picioarele mele de abia mai atingeau pământul, iar singurul semn că mai eram în viaţă şi că
alergam
era
zgomotul
respiraţiei
chinuite.
Aripile
întunericului ne ascundeau siluetele, le apărau, învăluindu-ne asemenea unei mame iubitoare.
Cerul era un nor imens de fum negru, suspendat deasupra întinderii mării. Nasra mă îndrumă spre un izvor cu apă
dulce care se vărsa în mare.
— Aici o să rămânem peste noapte.
O briză călduţă, purtând mirosul de carbon, îmi lovi faţa udă de sudoare. Câteva lumini slabe erau reflectate de apă, de pe malul celălalt. Întunericul şi căldura înconjurau de pretutindeni întinderea largă a câmpiei de sare. Mi-am aşezat capul între genunchi, ca să conduc sângele în jos şi să
gonesc ameţeala. Când am închis ochii am văzut figura zâmbitoare a lui Harb, mâinile lui calde trăgându-mă spre el şi apa lovindu-mi blând trupul. Fugisem eu – Maha, smochina indiană, amară precum colochinta, dar răbdătoare
