— Pacea fie cu tine, spuse Murjan.
— Şi cu tine, fiul meu.
— E bine, Mubarak, îmi zise Nasra.
— Maha, mamă, fratele tău Daffash a pus stăpânire pe livadă, pe casă şi pe fiul tău.
— Smuls legumele tale, Daffash.
Sarea din Marea Moartă îmi zgâria gâtul, o simţeam şi pe limbă, pe pleoape.
— Mi-e sete.
Murjan îmi dădu burduful, am înghiţit nişte apă. Nasra îmi oferi curmale, nu le-am vrut.
Livada mea, piatra preţioasă de pe fruntea văii. Răsăritul auriu atingea portocalii şi lămâii, îi ridica tot mai sus şi mai sus, spre cer, şi îi lăsa acolo suspendaţi. Apa rece ca gheaţa ce trecea prin vechiul canal împărţea livada în două şi pătrundea în sol, netezind marginile bulgărilor uscaţi de pământ, aducând cu ea răcoare şi umezeală. Aroma florilor mă purta încet în altă lume. Norul de parfum umplea 247
- STÂLPI DE SARE -
întreaga vale. Apa lină curgea direct în inima mea, îmi curăţa sufletul obosit şi mă lăsa fragilă, transparentă.
Acoperindu-mi ochii, am privit soarele. Ce căutam acolo eu, Maha, fiica Malihei, fiica Sabhei? Cum îmi putusem părăsi fiul şi casa? Trebuia să mă lupt cu Daffash. Încet-încet, m-am întors şi am rostit cu o voce hotărâtă:
— Mă întorc în sat.
Nasra începu să se pălmuiască şi să strige:
— Nebună, Maha?
Murjan privi marea şi rosti de parcă ar fi vorbit valurilor:
— Fă ce simţi tu că trebuie să faci.
Cu spatele drept, cu capul şi cu bărbia tremurândă, am străbătut din nou câmpia întinsă. Cei câţiva palmieri erau asemenea stropilor de apă dulce într-o mare sărată. Nu puteau schimba câmpia, nu îi putea preschimba culoarea într-un verde blând. Forţele deşertului palid triumfau asupra petelor verzi. O cămilă şi puiul său rumegau de zor.
Regurgitarea şi mestecatul erau inutile pentru mine.
Plantaţia de bananieri era scurtătura cea mai bună către sat.
Îmi intră un ghimpe în talpă. Nasra şi Murjan încercau să
ţină pasul cu mine. Daffash, fratele meu, fiul mamei mele, Maliha, şi al tatălui meu, şeicul Nimer, nepotul bunicii mele Sabha, înghiţise ferma şi casa. Ar fi trebuit să-l ucid pe Daffash în peşteră, când l-am găsit peste soţia lui Salih. Ar fi trebuit să apăs pe trăgaci şi să-l împuşc în inimă. Ar fi trebuit să-l ucid înainte ca melodiile Nasrei să-şi fi pierdut căldura. Ar fi trebuit să-l împuşc pe Daffash înainte ca Nasta să-şi fi pierdut cercelul şi strălucirea ochilor verzi.
Mi-am ridicat bentiţa, m-am şters de sudoare şi am continuat să mă grăbesc spre satul uitat, ce se agăţa de povârnişul muntelui ca o lipitoare. Doar două zile trecuseră, iar satul părea mai bătrân. Maroniu sumbru. Bolte din lut, pereţi din lut, urechi şi ochi din lut. Lăsasem Marea Moartă
în urmă, în ţinuturile ei învolburate. Pământul era al meu.
Mubarak era fiul meu, o bucată din inima mea. Eu plantasem lăstarii de lămâi şi portocali, eu aşteptasem trei 248
- FADIA FAQIR -
ani, eu îi udasem până ce au avut primul fruct. Unghiile mele purtau urmele noroiului, bălegarului şi pământului. Eu săpasem, curăţasem şi plivisem. Mâinile fratelui meu erau curate, niciodată cufundate în noroi. Pământul era al meu.
Mai bine aş fi fost împuşcată între ochi decât să văd cum livada mea se stinge. Mai bine aş fi zăcut sub pământ, unindu-mă cu rădăcinile portocalilor mei.
Când am ajuns pe uliţa principală, Raai, care stătea pe platforma lui, mă întâmpină spunându-mi:
— Ar fi trebuit să accepţi propunerea şeicului Talib.
I-am privit barba tunsă, ochii schimbători şi borcanele colorate pline cu boabe de năut prăjit. Am clătinat din cap.
Salih sări de pe platforma lui când mă văzu trecând şi-mi spuse:
— Pacea fie cu tine, fiica lui Nimer. De ce te-ai întors?
Salih nu numai că lucra cu metal, dar era el însuşi făcut din metal. Credea că poate îndoi orice, chiar şi inima unei mame. Imamul Rajab se repezi spre mine:
— Allah s-o blesteme pe păcătoasă! Cu toţii sunteţi necredincioşi.
I-am privit barba lungă, unsuroasă, şi pântecele umflat; am zâmbit. Femeile din sat nu avură curaj să iasă din case şi să mă întâmpine. Au rămas în spatele uşilor şi al ferestrelor, privind-o pe femeia care petrecuse o noapte, singură, în munţi.
Deodată l-am auzit pe imamul Rajab strigând:
— Ucideţi păcătoasa cu pietre!
Copiii începură să ridice de pe jos pietricele şi să le arunce în mine. M-am îndreptat de spate şi am mers mai departe.
Pietrele deveneau tot mai mari şi mai mari. Atingerea se transformă în ciupitură, ciupitura în lovitură. Nu aveam să
