- STÂLPI DE SARE -
Imediat, bărbatul o legă pe Um Saad şi îi aplecă gâtul în jos, cu forţa. Arăta precum capra pe care Raai şi Jarbwa o jertfiseră la nunta mea. Doctorul englez, care venise din ţinutul bisericilor şi al cluburilor, începu să-i taie părul.
Capul aproape că îi stătea în poala indiferentă a lui Kukash.
În loc de sânge, smocuri cenuşii de păr începură să cadă pe podeaua din ciment. Um Saad nu se oprea din gemut.
Doctorul scoase un instrument argintiu, cu două aripi, care atunci când se apăsau una pe alta alcătuiau o gură de fier ce mânca părul, lăsând capul golaş. Asta făceau ca să ne controleze. Am întors capul spre perete. În vopseaua albă cu denivelări am văzut un păianjen negru veninos, o gură larg deschisă.
Când huruitul instrumentului se opri, când uşa se închise, când Um Saad slobozi un oftat lung, mi-am întors capul şi am deschis ochii. Ea îşi trecu degetele peste capul acum chel. Am sărit din pat, i-am dat mâinile la o parte şi am luat eşarfa roz, pe care i-am legat-o în jurul capului, potrivind-o astfel încât să acopere cu totul craniul golaş.
Ochii negri ai lui Um Saad erau tulburi, deveniseră aproape albi. Deschise gura, o închise la loc şi apoi începu să plângă, aşa cum plânsese Mubarak la doar o săptămână, după ce îl circumcisese imamul. I-am aşezat capul pe pieptul meu şi căldura lacrimilor pătrunse prin vesta mea albă, prin rochia neagră. Sânii mi se strânseră. Voiam să-mi alăptez fiul.
240
- FADIA FAQIR -
Maha
O ceată de bărbaţi intrase în curtea noastră, făcând-o să
arate ca un stup. Bâzâind, fluturându-şi mâinile, mângâindu-şi bărbile şi preaslăvindu-l pe cel Milostiv. Mi-am îmbrăcat fiul cu o cămaşă, apoi cu încă una, şi l-am ajutat să îşi pună jacheta groasă pe care i-o cususe Halimeh din covoare vechi. Avea să-i ţină de cald. În şalul triunghiular în care-l înfăşam când era mic am împachetat o sticlă cu apă de trandafiri, pieptenele lui, două perechi de pantaloni, o cămaşă şi câteva bucăţi de zahăr candel. L-am încălţat cu sandalele pe care i le adusese Tamam. Când i-am legat fâşiile de piele în jurul gleznelor s-a plâns – nu-i plăcea să fie legat.
Fiul meu avea spiritul liber şi prefera să alerge desculţ după
găini.
— Ai să stai cu bunica.
— Nu bunica.
— Ba da, iubire.
Îşi roti mâna micuţă, formând un cerc.
— Nu, nu am să lipsesc mult, i-am răspuns. Doar o zi sau două.
L-am îmbrăţişat, l-am sărutat şi am tras în piept mirosul gâtului micuţ. Purta mirosul lui Harb, tatăl lui. Tamam îl luă
de mână, îi luă bocceluţa şi plecară. Am ascultat bocănitul tălpilor lui micuţe, ce se îndepărtau alături de bunica lui.
Dacă Tu eşti acolo sus, privindu-ne cu ochii plictisiţi, te rog să-mi aperi fiul.
Bărbaţii stăteau afară, pe pământ, formând o semilună
întunecată. Şeicul Talib, imamul Rajab şi Daffash stăteau în mijloc. Am văzut o scăpărare de lumină la orizont, poate că
era o căprioară fugară? Un porumbel care-şi luase zborul?
Sau poate un vultur care-şi lua avânt? M-am spălat pe faţă
cu apă rece şi mi-am legat vălul în jurul capului, ca să-mi acopăr gingiile goale. Inima începu să-mi bată cu putere.
— Maha! lătră Daffash.
241
- STÂLPI DE SARE -
Am răsuflat adânc, am aruncat o privire prin încăpere şi mi-am frământat fruntea. Oglinda bunicii, covorul aproape terminat şi întins pe jos, leagănul albastru şi cele trei saltele mă priveau în tăcere. Vasul din lut era acoperit de rouă, o umezeală ce se aşternuse asupra podelei asemenea lacrimilor. Am ascuns în faldurile rochiei teaca pumnalului lui Harb şi amuleta lui Mubarak, apoi am ieşit din cameră.
Soarele se apleca spre vest, nerăbdător să dispară în spatele orizontului luminos.
— Imamul Rajab are să-ţi pună nişte întrebări. Tu să
răspunzi cu da, îmi spuse Daffash în vreme ce-şi răsucea mustaţa între degetul cel mare şi arătător.
Am privit figurile solemne ale bărbaţilor din trib. Imamul Rajab se ridică cu greu în picioare şi rosti tare:
— Maha, fiică a lui Nimer, îl accepţi pe şeicul Talib ca soţ?
Trupul îmi deveni tot mai uşor şi mai uşor, începu să se ridice, tot mai sus către cer. Am zărit faţa zâmbitoare a mamei, bastonul tatei şi braţul lui Harb. Daffash îşi freca pumnii încleştaţi. Vocea îmi sună slab şi subţire când am rostit:
— Aş vrea o gură de apă.
Imamul Rajab zâmbi, scoţând la iveală nişte dinţi maronii şi inegali. Cuvintele întunecate pot măcina şi păta dinţii.
— Daffash, fata e ruşinoasă. Las-o să bea nişte apă.
