ochii plini de furie. Femeile încercară să-l dea la o parte de pe mine. Tamam îl lovi în cap cu pipa.
— E mama fiului lui Harb!
Hulala stătea lângă bărbaţi, privind. Nasra sări pe umărul lui Daffash şi încercă să-mi elibereze gâtul. Halimeh îşi strigă
soţul, pe Salih:
— Are s-o omoare, fă ceva!
Bărbaţii stăteau sub palmieri; priveau, se scărpinau în cap, îşi mângâiau bărbile, îşi răsuceau mustăţile. Auzeam lătratul lui Nashmiyyeh, sunetul copitelor în galop şi răsuflarea grea a lui Daffash.
Am văzut faţa mânioasă a Hamdei şi mâinile ei, pe gâtul fratelui meu.
— Las-o în pace, aducător de nenorociri!
Îşi slăbi strânsoarea asupra gâtului meu şi era gata să o lovească pe Hamda cu cotul. Am sărit în sus, hotărâtă să-l omor. L-am apucat de încheieturi şi l-am ţintuit. Cum zăcea pe pământ, citeam durerea de pe faţa lui Daffash şi furia din ochii Hamdei, care încerca să-l sugrume. Mai tare, mai tare, mă rugam. Aş fi împărţit bucuroasă cu Hamda vina pentru vărsarea sângelui fratelui meu.
S-a auzit un zgomot, se apropia. Trupul Hamdei fu aruncat la pământ. Nasra stătea acolo, fără mâini. Halimeh se zbătea, o mână îmi sufoca vocea. Lacrimi, o durere sfâşietoare ce-mi străpungea umărul. Cineva bătea în nişte cutii goale de unt. Copii, de vârsta lui Mubarak, treceau şi cântau.
Bâz, bâz —bâz, bâz.
Albina a zburat.
Bâz, bâz —bâz, bâz.
Pipei rupte a lui Tamam îi crescură picioare şi plecă. Samir Paşa făcea semn cu mâna ce ţinea pipa. Bărbaţi îmbrăcaţi în alb mă traseră, mă loviră şi mă legară. Jawaher plângea, plângea, plângea pe umărul lui Murjan. Am fost aruncată pe 252
- FADIA FAQIR -
umărul cuiva, un umăr puternic. Lumea s-a întors cu susul în jos.
— Mătuşă, Harb, Nimer, salvaţi-mă. Salvaţi-mă!
Loveam neîncetat cu picioarele libere. Tamam dormea pe pământ, cu faţa în jos, cadavru neînsufleţit? Am auzit un bocănit de picioruţe pe beton.
— Mubarak, fiul meu! am jelit. Fiul meu, vai, oameni buni!
Boc boc boc. Nu mai era deloc aer în vale. Nu puteam respira.
— Mi-aţi lăsat fiul orfan! am horcăit.
Casa şi livada căzură în genunchi, rugându-se pentru ca o forţă să se facă simţită de sub pământ.
Bâz, bâz – bâz, bâz.
Albina minţii Mahăi a zburat departe.
Bâz, bâz – bâz, bâz.
Loviturile mâinilor tinere pe cutiile goale.
— Nebună – Maha. Nebună – femeie, fredonau vocile de copii.
O înţepătură. Am alunecat, am căzut într-un tunel cu o lumină strălucitoare. Harb? Era întotdeauna Harb, soţul, geamănul sufletului meu…
253
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad
Um Saad lipsea în dimineaţa aceea. Niciun „Maha, soră”, nimic despre găurile în formă de stea. Mă simţeam atât de singură, de mică, în salonul aproape gol de spital. Totul era alb. Albe erau cearşafurile, dulapurile, ploştile, coşurile de gunoi şi capetele ameţite. Fereastra păzită de gratii dădea deasupra unei văi adânci înţesată cu araci şi pini.
Gratii. Eram prizonieră în castelul acela. Am netezit aşternuturile mototolite ce purtau mirosul lui Um Saad. Am găsit sub perna ei două fotografii palide, gălbui-maronii. Întruna era un bărbat blond ce zâmbea, cu faţa lată şi fălci puternice: Muhammad. Figura din cealaltă poză era grasă, cu buze imense ce atârnau: soţul ei mizerabil. Le-am pus la loc şi m-am aşezat pe marginea patului meu. Întotdeauna îmi pieptănau părul cu un pieptene fin înmuiat în gaz. Nu aveam păduchi. După ce au tras şi au smuls părul nu au găsit niciunul. Mirosul puternic de gaz. Mirosul de cimbru ce-mi ajungea la nări prin fereastră îmi spuse că sosise primăvara. Nicio veste din satul meu, Hamia, care se agăţa de povârnişul muntelui precum o lipitoare. Paşii uşori ai fiului meu, ce se îndepărta alături de bunica lui, îmi răsunau mereu în urechi. „Mamă!” striga când era mic şi se ghemuia mai aproape de mine când avea un coşmar. Oriunde m-aş fi uitat vedeam chipul lui: cum rânjea la cocoş, cum se încrunta la câine, imaginea lui se strecura de-a lungul zidurilor, pe masă, pe podea, prin fereastra ceţoasă. Îmi lăsam bărbia pe cadrul din fier al patului şi-mi doream ca şi inima mea să fie de fier. Îşi ghemuia trupuşorul moale, căutând siguranţă şi căldură. Alunecă în altă identitate, spunea Um Saad. Scapă de pielea ta, de capul tău, de trecutul tău.
Când am auzit blestematul de clinchet al cheilor în uşă am sărit în pat şi m-am acoperit cu cearşafurile. Kukash aduse în cameră un cărucior lung, pe care se afla trupul lui Um Saad, pradă convulsiilor. Doctorul Edwards venea în spatele 254
- FADIA FAQIR -
căruciorului, ca într-un alai funerar. O apucară de încheieturile mâinilor şi de glezne, o ridicară şi o aruncară pe patul rece ca gheaţa. Doctorul străin se întoarse şi plecă din cameră, iar Kukash îl urmă tăcut. Puteam auzi respiraţia chinuită a surorii mele. Îţi mulţumesc, oricine ai fi, acolo sus. Era încă în viaţă.
Când sunetul paşilor de pe coridor se stinse, m-am dat jos din pat şi am traversat distanţa de beton rece dintre paturile noastre. Avea faţa palidă ca o lămâie. Pe tâmple avea două
vânătăi, acoperite cu o pastă urât mirositoare. Buzele îi erau de un albastru-închis şi ochii i se dădeau peste cap în spatele pleoapelor închise. Îmi puseseră sora în cămaşa de forţă, însă mânecile erau desfăcute, nu legate la spate.
Convulsiile se linişteau, retrăgându-se asemenea valurilor.
Trupul îi era rece precum era dimineaţa apa din Fântâna cea Lungă. Mâinile-mi erau inutile. Ce puteam face ca să readuc la viaţă căldura spiritului ei? Cu o voce spartă, am început să cânt melodia zilelor fierbinţi de vară: Recolta noastră aurie.
