– de acasă? Chiar stăteam eu pe stâncile pline de sare, privind măreaţa pustietate a Mării Moarte fără geamănul 244
- FADIA FAQIR -
sufletului meu, fără Harb, iubitul meu şi tatăl fiului meu? De ce îmi lăsasem băiatul cu Tamam? De ce…?
Întunericul norilor coborî şi ne învălui. Apa nemişcată îşi ţinea răsuflarea şi nimic nu se clintea pe larga coastă, în afara apei din izvoarele minerale ce bolboroseau ieşind din stâncă, iar apoi se prăvăleau în întinderea oglinzii negre.
Ceaţa învăluia apa, stâncile, izvoarele, şi ne era aproape imposibil să respirăm. Duhoarea acizilor şi mineralelor se ridica până la cer. Mi-am aşezat capul pe o piatră netedă şi am încercat să ascult sunetul apei dulci ce curgea spre a-şi găsi moartea. Un strop de apă dulce în largul mării sărate. O
pelerină groaznică a morţii acoperise ţinutul jos, vârful munţilor şi chiar Ierusalimul, cu minaretele lui înalte.
Încercam să adorm, încercam să închid ochii aşa cum o făcuse Nasra, încercam să uit stâlpii de sare ce zăceau sub apă şi viperele ce se strecurau în întuneric.
Răsări soarele, luminând cerul albicios şi răspândind raze pe suprafaţa calmă a apei. Răsăritul transforma fiecare granulă de sare într-o bijuterie strălucitoare, într-o piatră
preţioasă. Sunetul apei care se învolbura şi se lovea de mal era purtat mai departe de vânt. Nasra încă dormea, aşezată
pe stânca netedă. În rochia-i neagră, arăta ca o linie subţire trasă pe suprafaţa stâncii. Mi-am umplut palmele făcute căuş cu apă şi m-am stropit pe faţă. Gustul amar al mineralelor mi-a rămas pe limbă, pe pleoape. O durere adâncă, în piept, mi-a dat de veste că băiatul meu plângea.
De câte ori mă gândeam la el o simţeam în sâni. Mi-am dezmierdat sfârcurile. Trebuie să-i fi fost foame. Trebuie că
plânge. Picioruţele lui probabil căutau o crăpătură în stâncă, în care să încapă. Blestemată fie-mi inima, ce lua foc repede precum frunzele uscate de palmier.
Nasra se trezi, îşi întinse mâinile şi privi cerul.
Bălăngănindu-şi picioarele, începu să cânte din fluier. Cânta melodii ascuţite, săltăreţe, ca pentru a întâmpina dimineaţa.
— Nasra, soră, aş vrea să mergi în sat şi să-mi aduci veşti.
— Aduc mâncare?
245
- STÂLPI DE SARE -
Am privit tufişurile prăfuite ce răsăriseră curajoase pe malul izvoarelor minerale.
— Da.
Nasra sări de pe piatră şi se spălă pe faţă. Îşi băgă poalele rochiei în pantaloni şi se îndepărtă. Am privit-o cum se strecura printre tufişuri. Când deveni doar o furnică ce se mişca undeva în depărtare, am oftat şi m-am aşezat. Căldura începuse să se facă simţită sub strălucirea dură a soarelui.
Rochia-mi neagră absorbea căldura, o păstra şi îmi cocea trupul în ea. Sunetul valurilor ce se loveau de ţărm îmi umplea urechile.
Mâinile translucide ale apei îmi făceau semn, mă trăgeau, mă apucau de încheieturi. Chemarea mării era adâncă, răguşită, tristă. Trecutul meu. Mi-am dezlegat bentiţa, am lăsat vălul pe o piatră şi mi-am desfăcut părul. Mi-am scos rochia neagră prăfuită, pantalonii şi juponul, apoi mi-am întins trupul gol. Când am intrat în apă, picioarele au primit cu bucurie răcoarea ei. De fiecare dată când intram în Marea Moartă mă dureau ochii. Acizii şi mineralele păreau să atace plămada fină a trupului meu. Trebuia să suport până când durerea avea să fie copleşită de plăcere şi aveam să văd din nou. Lacrimile aveau să spele sarea mării. Apa ce mă lovea uşor, părul ud şi gustul amar îl aduseră înapoi pe Harb. Întâi îmi sărută colţul drept al gurii, apoi colţul stâng, iar la urmă
mijlocul buzelor. I-am îmbrăţişat umerii şi m-am apropiat de el. Când l-am cuprins cu braţele, când m-am încolăcit în jurul lui cu toată fiinţa mea, începu să plângă ca un copil.
Privirea-i era blândă, plină de dragoste. Să-l primesc era ca şi când aş fi sosit acasă după o zi lungă şi obositoare. Trupul meu se transformă într-un pisălog zdrobind uşor într-un mojar boabe de cafea şi de cardamom. Şoapte şi valuri.
— Iubita sufletului meu, ochi-de-căprioară.
M-am îmbrăţişat strâns. Lacrimi, pustiu şi dragoste. M-am avântat în apă ca să-l îmbrăţişez, apoi m-am lăsat să plutesc.
Băltoace murdare verzi, urmate de aer proaspăt şi lumină
orbitoare.
246
- FADIA FAQIR -
Mi s-a părut că văd silueta încovoiată a lui Hakim. Mi-am şters apa de pe faţă. Da, pe părul cărunt al bunicii mele! El era. Se opri, îşi lăsă capra şi îmi făcu semn cu mâna. Când porni din nou, paşii îi erau uşori de parcă ar fi avut douăzeci de ani. Ţinându-şi capra, dispăru în spatele uneia dintre stâncile înalte.
— Hakim!
Niciun răspuns, doar ecoul vocii mele şi foşnetul valurilor.
Poate că el ar fi putut, cu ierburile-i rare, să-mi vindece inima obosită.
— Hakim!
Niciun răspuns, doar ecoul vocii mele, spărgându-se de crestele munţilor.
Soarele îşi dezlegă flăcările arzătoare şi le slobozi deasupra întinderii Mării Moarte. Sudoarea mi se scurgea pe faţă, pe ceafă, pe spate.
Două furnici ce se zăreau în depărtare. Murjan şi Nasra.
Aducători de veşti bune, am sperat.
