Amin.
Oamenii care au participat la înmormântare s-au întors pe uliţele înguste la casa şeicului Nimer ca să mănânce de prânz. Raai striga de pe platforma prăvăliei sale:
— Un piastru bucata, arătând la borcanele pline cu dulciuri, cu bomboane, rahat şi năut prăjit. Avem biscuiţi Marie, spuse el procesiunii ce trecu prin faţa sa.
Nasra, care mergea lângă mine ca o umbră, spuse:
— Raai pute.
Clinchetul ceştilor de cafea, al pisăloagelor şi al vaselor din alamă umplea cele două corturi funerare ridicate în curte.
Nasra a ţinut tava mare şi eu am pus grămada de orez în mijloc. Mi s-a întors stomacul pe dos când i-am văzut pe bărbaţi îndopându-se cu carne de oaie şi cu orez. Li se scurgea untul prin bărbi şi se murdăriseră pe faţă cu iaurt.
Voiau mai mult orez, mai multă carne, mai mult unt cu care să-şi umple burdihanele. M-am aşezat cu capul între genunchi, uitând de aluatul de pe plită. Mirosul de pâine prăjită îl făcu pe Daffash să vină în fugă.
— Femeie proastă, nu eşti în stare să coci o pâine?
Mi-am strâns în continuare capul între genunchi. El m-a apucat de cozi şi a lătrat:
— Cu tine vorbesc!
Cu faţa lipsită de expresie, am privit gura lui Daffash, mustaţa lui subţire şi apoi ochii întrebători ai bărbaţilor din trib. Păsările de pradă scot ochii luptătorilor. Porumbeii de pe Valea Iordanului planau deasupra livezii de portocali şi au aterizat apoi pe vârful copacilor, precum fulgii de zăpadă.
Cosiţele aveau să îmi devină gri precum cenuşa. Am luat pâinea arsă şi am pus pe plită o altă bucată de aluat. Îmi 210
- FADIA FAQIR -
plăcea tare mult mirosul de cenuşă încinsă. Nasul meu căuta mirosul ăsta în pâine, în carne şi chiar în cafeaua prăjită.
Mubarak plângea. Am redevenit demnă, mi-am acoperit gura şi am pornit spre casă. Oare îl văzusem pe şeicul Talib rânjind înfumurat? Nasra şi Hamda s-au ocupat de tot şi au reuşit să hrănească toţi bărbaţii. Femeile şi copiii aşteptau răbdători să primească ce rămânea de la masa lor. Lui Mubarak îi era foame şi mi-a apucat sfârcul imediat ce-i atinse buzele. Era hămesit. Yasmineh, fiica cea mai mică a Hamdei, fugea după tăvile cu mâncare ca un căţeluş, se tot agita mânată de foame. Hamda strigă:
— Yasmineh, stai jos. Încetează cu alergatul!
Şeicul Nimer din tribul Qasim, tigrul temut de teribilul trib Hufour, plecase de pe lumea asta ca să fie alături de Maliha.
Îmi doream ca şi sufletul meu să părăsească trupul, să
meargă să-şi întâlnească geamănul, pe Harb. Când am scos covorul neterminat din cufăr, femeile qasimite au fost nedumerite. Tamam a pocnit din buze şi mi-a zis:
— Nu e voie să munceşti a doua zi. Ai să înfurii îngerii.
Voiam să-mi ţin mâinile ocupate, altfel aveam să lovesc ceva sau pe cineva. Neluând în seamă ce-mi spusese mătuşa Tamam, am lucrat la războiul de ţesut. Inima-mi jinduia să
desenez multe feţe pe ţesătură. Clinchet şi lovitură. Bărbia tatuată a Sabhei, zâmbetul cald al Malihăi, ochii căprui ai lui Harb sau silueta subţire a tatălui meu. Clinchet, lovitură.
În noaptea aceea am văzut pe cer două luni micuţe. În noaptea aceea, în vreme ce schimbam scutecul fiului meu, am văzut în guriţa lui doi dinţi. M-a muşcat când îl alăptam.
Dinţii din faţă ce-mi lipseau mie crescuseră în gura lui Mubarak. Mi-am trecut limba peste golul dintre dinţii şi am zâmbit. Nu îmi pierdusem dinţii, până la urmă. Fiul meu, lumina ochilor mei, creştea. Picioarele îi erau acum mai puternice şi în curând aveau să-i poată susţine trupul. I-am strâns căpşorul aproape de piept şi i-am şoptit la ureche:
— Creşti, creşti, fiul meu. Fie ca în viaţă să cunoşti doar fericire. Tatăl tău era cel mai bun călăreţ al tribului, bunicul 211
- STÂLPI DE SARE -
tău era temut de toţii duşmanii lui, iar mama ta… nu ştiu ce să-ţi spun despre mama ta. Ea este asemenea viermelui de pământ ce se strecoară pe sub nisip ca să nu fie văzută.
I-am mângâiat burtica şi a început să gângurească şi să
scuipe. Sunetul gânguritului jucăuş umplu camera. I-am sărutat zgomotos obrajii şi mi-am frecat faţa de burtica lui.
Începu să râdă. Un sunet clar, inocent, ca apa curgătoare.
Sunetul ce ieşea dintr-o inimă nou-născută. I-am dat să
mănânce nişte orez şi iaurt, l-am spălat pe faţă şi apoi l-am legănat până a adormit. Pe când împingeam leagănul uşor cu piciorul, am văzut un stol de porumbei albi fluturându-şi aripile deasupra capului bebeluşului meu.
Liniştea domnea din nou în vale. Urechile-mi căutau strigătele lui Raai, ţiuitul greierilor şi lătratul lui Nashmi.
Unde era lătratul lui Nashmi?
— Nashmi! l-am strigat, deschizând zăvorul uşii.
L-am căutat în curte, în magazie, în camera lui Daffash.
Nici urmă de el, am ieşit din curte ca să-l caut pe afară.
Acolo era, zăcea sub palmier. Când l-am mângâiat pe cap, mi-am dat seama că murise. Blana îi era rece, iar ochii închişi. Nu i se simţea deloc respiraţia. În întuneric, arăta ca un om bătrân care se ghemuia sub copac. L-am luat în braţe, am traversat canalul şi i-am săpat mormântul sub cel mai frumos portocal. Când îi coboram trupul în groapă, lacrimile pe care le stăpânisem până atunci începură să curgă.
212
