radioului cu tranzistori, cântând în engleză în dormitorul băieţilor. Când am ridicat capul i-am văzut. Se ţineau de mână şi râdeau.
— Cine?
— El şi ea. Bărbatul căruia îi spusesem soţ în ultimii douăzeci de ani şi femeia în verde, care-şi lingea buzele ca un şarpe. Râse când m-a văzut frecând podeaua şi storcând preşul murdar.
— Chestia asta e soţia ta? l-a întrebat.
Abu Saad spuse, ţinând-o de mână:
— Da.
— Nu te condamn, i-a spus ea.
M-am ridicat, mi-am netezit caftanul şi l-am întrebat:
— Ea cine e?
Mi-a răspuns cu vocea lui anemică:
— Yusra, soţia mea cea nouă.
A spus că era soţia lui cea nouă, soră. Eu, Um Saad, mama fericirii, Haniyyeh, fericita, am răsturnat găleata cu apă murdară pe podeaua strălucitoare. A fost o prostie, pentru că mai târziu tot eu a trebuit să o usuc. Era o femeie tânără, vopsită blond, pe tocuri înalte. Rochia de mătase verde i se aşeza pe trup asemenea unei piei netede. Am văzut sute de muşte albastre zburând prin salon şi fluturându-şi aripile verzi-albastre strălucitoare. Dezgustător. I-am zis bărbatului căruia-i spusesem soţ:
— Cum îndrăzneşti să aduci o altă femeie în casa mea?
Nu m-a băgat în seamă. Nu avea ochi pentru mine. Nu m-a băgat în seamă şi şi-a întrebat tânăra mireasă:
— Să-ţi arăt dormitorul?
Maha, soră, Allah să-ţi lărgească pieptul şi să nu-ţi lase coastele să te sufoce! Abu Saad a dus-o în dormitorul meu şi a închis uşa. Am văzut roşu, am văzut verde în faţa ochilor.
Am văzut sânge. Apucând un cuţit din bucătărie, m-am apropiat de uşa dormitorului. Când le-am auzit gemetele înăbuşite, râsetele şi rugăminţile răguşite, nu am mai putut să deschid uşa dormitorului; nu puteam suporta să văd ce 205
- STÂLPI DE SARE -
făceau în patul meu. Mâinile îmi tremurau, iar cuţitul căzu pe podea. M-am dus la fiul meu Walid şi am plâns pe umărul lui. El mi-a spus:
— Mă bucur că acum ştii. Tot Ammanul ştie.
Ammanul, oraşul cu capul în nori, ştia despre Abu Saad şi noua lui soţie, însă tot mai zâmbea.
În noaptea aia am dormit cu copiii mei, pe podea. Am zis că am dormit? Pe viaţa ta, nu am putut închide ochii.
Minaretul Marii Moschei striga „Allah-u-Akbar” când mi-am găsit lucrurile aruncate pe jos în salon. Rochiile, cele două
cămăşi de noapte pe care le aveam, pelerinele şi vălurile, lenjeria, caftanul meu, parfumul Ramaj, cele două rujuri Max Factor şi pieptenele meu zăceau pe podea.
Am golit unul dintre sertarele din bucătărie, mi-am împăturit cu grijă hainele şi le-am pus acolo. Am hotărât să
dorm pe podeaua din bucătărie. Poate că briza răcoroasă ce venea dinspre Muntele Coroanei avea să mă ajute să dorm.
Abu Saad intră în bucătărie şi mă întrebă:
— Ce avem la micul dejun?
Când m-a întrebat de micul dejun am simţit că ceva din creierul meu a cedat; am început să mă pălmuiesc peste faţă, să jelesc şi să-i lovesc picioarele grase.
— Încetează, încetează!
Am refuzat să mă opresc. Nu m-aş fi putut opri nici dacă
aş fi vrut. A zdrobit unul dintre scaune, a apucat picioarele de lemn şi le-a rupt pe amândouă pe şalele mele.
Mi-l aminteam pe Abu Saad, măcelarul, duhoarea de sânge, şi zilele de la începutul căsniciei mele, când obişnuia să mă bată înainte de a se culca cu mine. Yusra stătea în pragul uşii, în cămaşa ei de noapte roşie şi transparentă.
Roşul e culoarea mâniei arabilor. Roşul e culoarea inimii mele. Roşul e culoarea sângelui. Inima mea mânioasă vărsa sânge roşu pe întreg Muntele Castelului.
Eu am strigat, Haniyyeh a strigat, Um Saad a strigat:
— Mă baţi! Nu ai niciun pic de respect pentru părul meu cărunt?
206
- FADIA FAQIR -
El mi-a răspuns că s-a căsătorit cu o a doua soţie tocmai din cauza părului meu cărunt. Părul meu cărunt era vinovatul. Ce să fac, soră? Poţi opri trecerea anilor şi înmulţirea firelor albe de păr? Sunt de neoprit? Nu-i aşa? mă
întrebă ea şi-şi aranjă eşarfa roz peste părul drept, cenuşiu.
