Nasra sări de pe piatră şi se spălă pe faţă. Îşi băgă poalele rochiei în pantaloni şi se îndepărtă. Am privit-o cum se strecura printre tufişuri. Când deveni doar o furnică ce se mişca undeva în depărtare, am oftat şi m-am aşezat. Căldura începuse să se facă simţită sub strălucirea dură a soarelui.

Rochia-mi neagră absorbea căldura, o păstra şi îmi cocea trupul în ea. Sunetul valurilor ce se loveau de ţărm îmi umplea urechile.

Mâinile translucide ale apei îmi făceau semn, mă trăgeau, mă apucau de încheieturi. Chemarea mării era adâncă, răguşită, tristă. Trecutul meu. Mi-am dezlegat bentiţa, am lăsat vălul pe o piatră şi mi-am desfăcut părul. Mi-am scos rochia neagră prăfuită, pantalonii şi juponul, apoi mi-am întins trupul gol. Când am intrat în apă, picioarele au primit cu bucurie răcoarea ei. De fiecare dată când intram în Marea Moartă mă dureau ochii. Acizii şi mineralele păreau să atace plămada fină a trupului meu. Trebuia să suport până când durerea avea să fie copleşită de plăcere şi aveam să văd din nou. Lacrimile aveau să spele sarea mării. Apa ce mă lovea uşor, părul ud şi gustul amar îl aduseră înapoi pe Harb. Întâi îmi sărută colţul drept al gurii, apoi colţul stâng, iar la urmă

mijlocul buzelor. I-am îmbrăţişat umerii şi m-am apropiat de el. Când l-am cuprins cu braţele, când m-am încolăcit în jurul lui cu toată fiinţa mea, începu să plângă ca un copil.

Privirea-i era blândă, plină de dragoste. Să-l primesc era ca şi când aş fi sosit acasă după o zi lungă şi obositoare. Trupul meu se transformă într-un pisălog zdrobind uşor într-un mojar boabe de cafea şi de cardamom. Şoapte şi valuri.

— Iubita sufletului meu, ochi-de-căprioară.

M-am îmbrăţişat strâns. Lacrimi, pustiu şi dragoste. M-am avântat în apă ca să-l îmbrăţişez, apoi m-am lăsat să plutesc.

Băltoace murdare verzi, urmate de aer proaspăt şi lumină

orbitoare.

246

- FADIA FAQIR -

Mi s-a părut că văd silueta încovoiată a lui Hakim. Mi-am şters apa de pe faţă. Da, pe părul cărunt al bunicii mele! El era. Se opri, îşi lăsă capra şi îmi făcu semn cu mâna. Când porni din nou, paşii îi erau uşori de parcă ar fi avut douăzeci de ani. Ţinându-şi capra, dispăru în spatele uneia dintre stâncile înalte.

— Hakim!

Niciun răspuns, doar ecoul vocii mele şi foşnetul valurilor.

Poate că el ar fi putut, cu ierburile-i rare, să-mi vindece inima obosită.

— Hakim!

Niciun răspuns, doar ecoul vocii mele, spărgându-se de crestele munţilor.

Soarele îşi dezlegă flăcările arzătoare şi le slobozi deasupra întinderii Mării Moarte. Sudoarea mi se scurgea pe faţă, pe ceafă, pe spate.

Două furnici ce se zăreau în depărtare. Murjan şi Nasra.

Aducători de veşti bune, am sperat.

— Pacea fie cu tine, spuse Murjan.

— Şi cu tine, fiul meu.

— E bine, Mubarak, îmi zise Nasra.

— Maha, mamă, fratele tău Daffash a pus stăpânire pe livadă, pe casă şi pe fiul tău.

— Smuls legumele tale, Daffash.

Sarea din Marea Moartă îmi zgâria gâtul, o simţeam şi pe limbă, pe pleoape.

— Mi-e sete.

Murjan îmi dădu burduful, am înghiţit nişte apă. Nasra îmi oferi curmale, nu le-am vrut.

Livada mea, piatra preţioasă de pe fruntea văii. Răsăritul auriu atingea portocalii şi lămâii, îi ridica tot mai sus şi mai sus, spre cer, şi îi lăsa acolo suspendaţi. Apa rece ca gheaţa ce trecea prin vechiul canal împărţea livada în două şi pătrundea în sol, netezind marginile bulgărilor uscaţi de pământ, aducând cu ea răcoare şi umezeală. Aroma florilor mă purta încet în altă lume. Norul de parfum umplea 247

- STÂLPI DE SARE -

întreaga vale. Apa lină curgea direct în inima mea, îmi curăţa sufletul obosit şi mă lăsa fragilă, transparentă.

Acoperindu-mi ochii, am privit soarele. Ce căutam acolo eu, Maha, fiica Malihei, fiica Sabhei? Cum îmi putusem părăsi fiul şi casa? Trebuia să mă lupt cu Daffash. Încet-încet, m-am întors şi am rostit cu o voce hotărâtă:

— Mă întorc în sat.

Nasra începu să se pălmuiască şi să strige:

— Nebună, Maha?

Murjan privi marea şi rosti de parcă ar fi vorbit valurilor:

— Fă ce simţi tu că trebuie să faci.

Cu spatele drept, cu capul şi cu bărbia tremurândă, am străbătut din nou câmpia întinsă. Cei câţiva palmieri erau asemenea stropilor de apă dulce într-o mare sărată. Nu puteau schimba câmpia, nu îi putea preschimba culoarea într-un verde blând. Forţele deşertului palid triumfau asupra petelor verzi. O cămilă şi puiul său rumegau de zor.

Regurgitarea şi mestecatul erau inutile pentru mine.

Plantaţia de bananieri era scurtătura cea mai bună către sat.

Îmi intră un ghimpe în talpă. Nasra şi Murjan încercau să

ţină pasul cu mine. Daffash, fratele meu, fiul mamei mele, Maliha, şi al tatălui meu, şeicul Nimer, nepotul bunicii mele Sabha, înghiţise ferma şi casa. Ar fi trebuit să-l ucid pe Daffash în peşteră, când l-am găsit peste soţia lui Salih. Ar fi trebuit să apăs pe trăgaci şi să-l împuşc în inimă. Ar fi trebuit să-l ucid înainte ca melodiile Nasrei să-şi fi pierdut căldura. Ar fi trebuit să-l împuşc pe Daffash înainte ca Nasta să-şi fi pierdut cercelul şi strălucirea ochilor verzi.

Mi-am ridicat bentiţa, m-am şters de sudoare şi am continuat să mă grăbesc spre satul uitat, ce se agăţa de povârnişul muntelui ca o lipitoare. Doar două zile trecuseră, iar satul părea mai bătrân. Maroniu sumbru. Bolte din lut, pereţi din lut, urechi şi ochi din lut. Lăsasem Marea Moartă

în urmă, în ţinuturile ei învolburate. Pământul era al meu.

Mubarak era fiul meu, o bucată din inima mea. Eu plantasem lăstarii de lămâi şi portocali, eu aşteptasem trei 248

- FADIA FAQIR -

ani, eu îi udasem până ce au avut primul fruct. Unghiile mele purtau urmele noroiului, bălegarului şi pământului. Eu săpasem, curăţasem şi plivisem. Mâinile fratelui meu erau curate, niciodată cufundate în noroi. Pământul era al meu.

Mai bine aş fi fost împuşcată între ochi decât să văd cum livada mea se stinge. Mai bine aş fi zăcut sub pământ, unindu-mă cu rădăcinile portocalilor mei.

Când am ajuns pe uliţa principală, Raai, care stătea pe platforma lui, mă întâmpină spunându-mi:

— Ar fi trebuit să accepţi propunerea şeicului Talib.