— Allah să-ţi dea o viaţă lungă, fiul meu, am oftat.

Nasra adusese un vas cu apă şi-mi dădu să beau.

Lătratul vulpilor şi urletele câinilor ne asaltau în peşteră.

Faţa Nasrei tresărea sub lumina pâlpâindă a lămpii. Somnul nu se apropia de mine. Inima-mi tremura în piept. Mubarak.

Oare avea Tamam să-i dea de mâncare, să-l dezbrace, să-i şteargă lacrimile? M-am legănat singură, încercând să

adorm. Stânca rotundă pe care o trăseseră peste intrarea în peşteră părea că-mi stă pe piept. De acum înainte, teama şi epuizarea aveau să-mi fie surori, însoţitoarele mele în ţinuturile tribului din care făceam parte. Nu veni nimeni. În peşteră era întuneric, preşul cu care mă acopeream era rece, norocul îmi era asemenea făinii împrăştiate.

Pluteam uşor printre norii de ceaţă când Nasra mă zgudui.

— Trezeşte-te. Voci.

243

- STÂLPI DE SARE -

Ne-am ridicat şi ne-am lipit urechile de pământ. Prin piatră şi prin praf răsunau nişte sunete înfundate.

— Trebuie să plecăm.

Am împins încet stânca de la intrare şi am ieşit din peşteră. O procesiune de torţe urca muntele, asemenea unui şarpe strălucitor.

— Fugi!

Urmând sunetul valurilor, am început să alergăm către sud, spre întinderea pustie a mării. Valurile foşnitoare se loveau de mal cu toată puterea lor, iar apoi se retrăgeau. Mă

dureau toţi muşchii, ochii îmi lăcrimau, iar tălpile sângerau.

Sângele ce-mi curgea avea să lase urme în spatele nostru, bărbaţilor din trib avea să le fie uşor să ne găsească. Sarea de pe pietricelele aflate pe mal se freca de rănile pe care le aveam la picioare, inflamându-le şi mai mult. Foc, foc, foc.

Mama Hulalei lingea tălpile picioarelor mele desculţe. Pe Nasra o durea spatele, picioarele mele de abia mai atingeau pământul, iar singurul semn că mai eram în viaţă şi că

alergam

era

zgomotul

respiraţiei

chinuite.

Aripile

întunericului ne ascundeau siluetele, le apărau, învăluindu-ne asemenea unei mame iubitoare.

Cerul era un nor imens de fum negru, suspendat deasupra întinderii mării. Nasra mă îndrumă spre un izvor cu apă

dulce care se vărsa în mare.

— Aici o să rămânem peste noapte.

O briză călduţă, purtând mirosul de carbon, îmi lovi faţa udă de sudoare. Câteva lumini slabe erau reflectate de apă, de pe malul celălalt. Întunericul şi căldura înconjurau de pretutindeni întinderea largă a câmpiei de sare. Mi-am aşezat capul între genunchi, ca să conduc sângele în jos şi să

gonesc ameţeala. Când am închis ochii am văzut figura zâmbitoare a lui Harb, mâinile lui calde trăgându-mă spre el şi apa lovindu-mi blând trupul. Fugisem eu – Maha, smochina indiană, amară precum colochinta, dar răbdătoare

– de acasă? Chiar stăteam eu pe stâncile pline de sare, privind măreaţa pustietate a Mării Moarte fără geamănul 244

- FADIA FAQIR -

sufletului meu, fără Harb, iubitul meu şi tatăl fiului meu? De ce îmi lăsasem băiatul cu Tamam? De ce…?

Întunericul norilor coborî şi ne învălui. Apa nemişcată îşi ţinea răsuflarea şi nimic nu se clintea pe larga coastă, în afara apei din izvoarele minerale ce bolboroseau ieşind din stâncă, iar apoi se prăvăleau în întinderea oglinzii negre.

Ceaţa învăluia apa, stâncile, izvoarele, şi ne era aproape imposibil să respirăm. Duhoarea acizilor şi mineralelor se ridica până la cer. Mi-am aşezat capul pe o piatră netedă şi am încercat să ascult sunetul apei dulci ce curgea spre a-şi găsi moartea. Un strop de apă dulce în largul mării sărate. O

pelerină groaznică a morţii acoperise ţinutul jos, vârful munţilor şi chiar Ierusalimul, cu minaretele lui înalte.

Încercam să adorm, încercam să închid ochii aşa cum o făcuse Nasra, încercam să uit stâlpii de sare ce zăceau sub apă şi viperele ce se strecurau în întuneric.

Răsări soarele, luminând cerul albicios şi răspândind raze pe suprafaţa calmă a apei. Răsăritul transforma fiecare granulă de sare într-o bijuterie strălucitoare, într-o piatră

preţioasă. Sunetul apei care se învolbura şi se lovea de mal era purtat mai departe de vânt. Nasra încă dormea, aşezată

pe stânca netedă. În rochia-i neagră, arăta ca o linie subţire trasă pe suprafaţa stâncii. Mi-am umplut palmele făcute căuş cu apă şi m-am stropit pe faţă. Gustul amar al mineralelor mi-a rămas pe limbă, pe pleoape. O durere adâncă, în piept, mi-a dat de veste că băiatul meu plângea.

De câte ori mă gândeam la el o simţeam în sâni. Mi-am dezmierdat sfârcurile. Trebuie să-i fi fost foame. Trebuie că

plânge. Picioruţele lui probabil căutau o crăpătură în stâncă, în care să încapă. Blestemată fie-mi inima, ce lua foc repede precum frunzele uscate de palmier.

Nasra se trezi, îşi întinse mâinile şi privi cerul.

Bălăngănindu-şi picioarele, începu să cânte din fluier. Cânta melodii ascuţite, săltăreţe, ca pentru a întâmpina dimineaţa.

— Nasra, soră, aş vrea să mergi în sat şi să-mi aduci veşti.

— Aduc mâncare?

245

- STÂLPI DE SARE -

Am privit tufişurile prăfuite ce răsăriseră curajoase pe malul izvoarelor minerale.

— Da.