Daffash se ridică în picioare, îşi aşeză eşarfa pe cap şi porni în galop spre palat. Paznicul, bucătarul, grădinarul şi cei doi servitori zăceau morţi, cu cercuri galbene în jurul gurilor. Draperiile fluturau în vânt, iar încăperile palatului erau goale, nu mai erau covoare, mese sau scaune. Nimic.
Daffash îşi scoase sabia din teacă şi fugi pe scări, spre dormitorul paşei.
Vai! Oribilă privelişte! Vai, fiinţele lui Allah! Sora lui şi paşa zăceau în pat, sugându-şi unul altuia sângele din venele deschise. Din paşă rămăsese doar un schelet acoperit cu o piele subţire. Faţa îi era palidă. Ochii priveau pierduţi, iar dinţii îi erau roşii. Maha, păianjenul negru, distrugătoarea de case era acum rotundă şi radia de plăcere.
— Allah e mare! strigă Daffash, leul preriilor, şi lovi gâtul nesupus al surorii lui.
Ea se ridică în picioare, îşi deschise gura cea mare cu doi colţi ascuţiţi. Unghiile îi crescuseră mai lungi şi mai ascuţite, 195
- STÂLPI DE SARE -
până ajunseseră asemenea acelor. Fugi spre fratele ei, vrând să înfigă acele în carnea lui. El o împinse şi îşi flutură sabia.
Ea îşi îndoi spatele şi-şi preschimbă mâinile în gheare. Sări în spatele lui Daffash şi începu să-i sfâşie carnea de pe umeri. El privea a implorare către paşă, care sugea vrăjit o venă nevăzută. Daffash se aruncă la podea, capul de pisică al Mahăi se lovi de beton, ea ţipă şi începură să-i crească aripi.
Şoimul pluti prin încăpere, apoi se repezi să sfâşie carnea lui Daffash. El se aruncă pe podea şi nici nu se mişcă atunci când simţi ghearele înfigându-i-se în spate. Şoimul nu simţi viaţă în trupul lui, aşa că se transformă într-un nor de fum.
196
- FADIA FAQIR -
Maha
Trecerea zilelor a închis tăietura din gingii, dar nu a reuşit să vindece rana adâncă pe care o purtam în inimă. Umilinţa, mânia şi faptul că eram pur şi simplu neajutorată. Femeile din tribul Qasim au reuşit să-mi aducă trupul la starea dinainte, însă, încăpăţânată şi demnă, inima refuza să fie vindecată şi continua să plângă în tăcere. Voiam să fiu salvată din satul acela, cu uliţele lui înguste şi casele din lut cu ferestre minuscule. O lipitoare agăţată de munte. Spre deosebire de viermii de pământ, care sunt orbi, dar sensibili, satul era orb şi avea pielea groasă. Trebuia să-mi alăptez bebeluşul. Pielea moale din jurul degetelor lui avea să
dispară, ochii aveau să i se usuce, iar moalele capului avea să i se întărească. Mubarak avea să crească, să devină un bărbat puternic. Oare avea să mă apere de unchiul lui? Avea să frângă el mâna ce l-a ucis pe tatăl lui, Harb, şi i-a pălmuit mama? Mi-am şters faţa cu mâinile şi am oftat.
Am lăsat o parte din văl liberă, ca să-mi pot acoperi atunci când voiam gingiile goale. Nu tot timpul. Doar când bărbaţii din sat mă salutau şi începeau să râdă de mine. Tatăl meu, şeicul Nimer din tribul Qasim, tigrul temut de tribul Hufour, refuza să mănânce şi să bea din clipa în care Daffash i-a rupt bastonul pe spatele meu. El insista să doarmă în magazie, printre sacii de fân şi orz. Mormăia toată ziua:
— E plin de fân, spunea fără încetare.
Îl îmbrăţişa pe Nashmi, câinele, şi plângea:
— Ia-ne, vai, Maliha.
Eram îngrijorată de sănătatea tatălui meu. Tot slăbea şi murmura mereu câte ceva. I-am pregătit micul dejun, l-am pus pe o tavă din pai, şi am mers să-i dau bună dimineaţa.
Se sprijinea pe unul dintre saci, mângâind spinarea lui Nashmi. Pantalonii erau gălbui-maronii din cauza urinei, dungile albe ale cămăşii erau acum de un gri-închis, iar crăpăturile picioarelor lui erau pline de mizerie. Băşicile de la colţurile gurii îi erau acoperite de muşte.
197
- STÂLPI DE SARE -
— Bună dimineaţa, tată.
— Maliha, te-ai întors.
— Eu sunt Maha, tată. Te rog, bea nişte ceai.
Am pus paharul cu ceai fierbinte pe podeaua mizerabilă.
Tare mi-aş fi dorit să mă lase să-i fac baie şi să-i spăl hainele.
— Maha a murit. Ei i-am dat pământul. Acum poate să ia Mubarak gospodăria.
Nu ştiam ce să-i spun. I-am sprijinit capul şi am pus marginea paharului între buzele lui uscate. A sorbit puţin ceai şi apoi şi-a întors capul.
— Destul. Lăsaţi-mă acum. Toţi, toţi să mă lăsaţi în pace.
M-am şters la ochi şi m-am întors în cameră cu tava.
Mubarak gângurea şi scuipa. I-am şters faţa şi capul cu o cârpă înmuiată în apă călduţă de trandafiri, i-am schimbat scutecul şi mi l-am legat de spate. Trebuia să văd ce făceau portocalii. Pietrele bătrâne aşezate de-a lungul canalului erau acoperite cu muşchi verde. Apa era tulbure şi mirosea a pătrunjel putred. Stratul de henna şi de ridichi era uscat precum Rub al-Khali.
L-am dezlegat pe Mubarak şi l-am aşezat pe şal, sub un copac tânăr, care să-l apere de căldură, de păsări şi de insecte. Am umplut stropitoarea cu apă şi am turnat-o în gurile nevăzute ale plantelor. În timp ce frământam pământul cu săpăliga, simţeam de parcă eu aş fi fost lovită.
Daffash mă bătea. Mânia mă redusese la oasele-mi goale.
Trebuia să încerc să continui cu viaţa asta, de dragul lui Mubarak, fiul lui Harb Ibn Qasim. Tot trăieşti, o iei de la capăt, aştepţi să răsară soarele chiar dacă eşti plin de răni, chiar dacă ai vrea să-ţi smulgi inima şi s-o îngropi sub puietul de portocali. Tata îl iubea pe Mubarak, mă iubea pe mine, şi întotdeauna îmi mângâia părul cu degetele-i subţiri, uscăţive şi-mi spunea:
— Fiica mea, tu eşti mai bună decât neisprăvitul de frate al tău. Mi-aş dori să fi fost bărbat, pentru că pământul trebuie să-i revină celui care ară.
198
- FADIA FAQIR -
Nasra îşi anunţa sosirea în livadă cântând o melodie scurtă ce suna ca „Mu-ba-rak”. Am zâmbit. Nasra se repezi spre fiul meu şi-l strânse tare la piept:
— Mi-a fost dor, Mubarak, cu-cu, îl sărută ea zgomotos pe obraz.
