miroasă trupul meu. Aşa avea să fie.

Am închis uşa încăperii, mi-am legat eşarfa peste faţă şi am pornit grăbită pe uliţele oarbe ale satului. Tăcerea era întreruptă, doar din când în când, de plânsetul unui copil sau de cineva care tuşea. Lătratul câinilor scăzuse, fiind 234

- FADIA FAQIR -

înlocuit de scârţâitul strident al greierilor. Transpirasem şi de abia mai respiram când am ajuns. Am bătut la uşă. Niciun răspuns. Am bătut din nou. De data asta am auzit un mormăit:

— Cine e, la ora asta târzie din noapte?

— Sunt eu, Maha. Deschide, mătuşă.

— În numele lui Allah, ce te-a adus aici la ora asta?

Tamam îşi freca ochii micuţi.

— Nu ştiu ce să fac. Daffash…

— Continuă, femeie.

— Daffash vrea să mă mărite cu şeicul Talib.

— Şi ce te supără?

— Am jurat să nu mă mai mărit niciodată. Sufletul meu încă e căsătorit cu Harb.

Tamam mă îmbrăţişa şi mă bătu uşurel pe spate.

— Allah să ne apere de ce va să vină. Fiica mea, mergi acasă. Am să vin mâine să te văd. Încrede-te în Allah. Mergi la fiul tău.

Întorcându-mă cu grijă acasă, am auzit pe una dintre uliţe paşii uşori ai lui Raai. Dacă m-ar fi văzut singură la ora aceea ar fi stârnit un scandal. Fiica şeicului Nimer umblă

prin vale după miezul nopţii. Am găsit o deschizătură în zidul de piatră pe lângă care treceam. Încet, m-am strecurat în ea şi m-am ghemuit în tăcere, prin întuneric. Am distins o siluetă, cu puşca atârnată pe umăr; apoi o altă siluetă, un măgar cu o maimuţă pe spinare. O maimuţă să călărească

un măgar! Trebuie că aveam vedenii. Când zgomotul se îndepărtă, mi-am părăsit ascunzătoarea şi am fugit spre casă. Speram că Mubarak mai dormea încă. Aşa era. Am aprins lampa şi am stat aşa, aşteptând sunetul cunoscut al copitelor de cal.

Pluteam ca pe o mare, între trezire şi somn. Primul meu sărut fusese pe partea stângă a gurii. Mi-am pipăit buzele uscate şi mi-am adus aminte că îmi lipseau dinţii din faţă.

Poate că Uqla, negustorul ţigan, mi i-ar putea înlocui cu dinţi auriţi. Acoperea dinţii deja existenţi cu un strat subţire de 235

- STÂLPI DE SARE -

aur, însă nu putea face chiar dinţii. Mi-am dus mâinile la şolduri şi m-am gândit cât de slabă eram. Piele şi os. Ziua de mâine avea să aducă uşurare, bucurie. Durerea avea să

dispară a doua zi. Ciripitul rândunelelor şi uguitul porumbeilor anunţau sosirea răsăritului. Stăteam cu faţa în jos, iar căldura saltelei trecu prin rochia mea subţire.

M-a trezit o bătaie uşoară în uşă.

— Eu sunt, Tamam.

Am deschis uşa şi le-am invitat înăuntru pe Tamam şi pe Hulala.

— Am discutat cu Hulala despre problema ta, îmi spuse mătuşa, iar Hulala dădu din cap. Noi credem că nimeni nu te poate mărita împotriva voinţei tale.

— Mătuşă, nu uita ce mi-a făcut. De data asta are să mă

împuşte.

— Am pus la cale un plan. Refuzi politicos şi liniştit când imamul Rajab te întreabă dacă îl accepţi pe şeicul Talib.

Dacă vezi răul în ochii bărbaţilor, spui că ai gâtul uscat şi că

trebuie să bei un pahar cu apă. Mubarak se va afla în casa mea, iar eu voi avea grijă de el până când Allah îşi împlineşte voinţa. Nasra are să te aştepte la livadă. O să fugiţi împreună.

Mi-am frământat fruntea şi am spus:

— Dar nu vreau să fug.

— Doar pentru o vreme. Până se potoleşte mânia bărbaţilor. Nasra are să-ţi arate pe unde să mergi. Între timp, Hulala are să încerce să se înţeleagă cu bărbaţii. Stai plecată

până îl trimit pe Murjan la tine cu nişte frunze verzi de mentă.

Am luat-o pe Tamam de mână.

— Îmi e aşa de frică!

— Nu-ţi fie, fiica mea. Ce ne este scris trebuie să se şi întâmple.

Am tăiat bârnele în bucăţi mici, am tăiat roşiile şi le-am gătit în ulei de măsline. Mubarak fugărea o găină. Începuse să mănânce mâncare obişnuită.

236

- FADIA FAQIR -

— Mubarak, vino la mama. E gata prânzul.

Am privit cerul în timp ce înmuiam pâinea în sos şi-i dădeam lui Mubarak să mănânce. Era tot întins deasupra capetelor noastre, asemenea unui cort. Nu era aer, nu puteam să respir.

— Mubarak?

Îmi răspunse cu gura plină:

— Mmmm.

— Ai să stai cu bunica Tamam o vreme. Să n-o necăjeşti. E

bătrână şi obosită.

— Sahi?