Daffash nu-i luă în seamă rugăminţile şi îl hrăni cu lăptişor de matcă, miere şi lapte până ce prinse puteri şi obrajii lui, înainte doar piele şi os, căpătată din nou o formă.

Treptat, el începu să meargă prin casă şi să vorbească despre gospodărie. Cu toate astea, Daffash încuia uşile şi-l păzea ca şi până atunci.

Într-o noapte, Daffash se trezi şi nu-l găsi pe paşă în patul său. Fugi la grajduri, sări pe armăsarul lui şi alergă spre livadă, îl găsi pe paşă alergând spre poarta imensă a livezii şeicului Nimer. Daffash se aruncă la pământ, apucând gleznele paşei, care se prăbuşi cu faţa în praf. În timp ce se lupta cu strânsoarea lui Daffash, îl implora:

— Nu. Te rog, nu. Vreau doar s-o văd, atât. Te implor.

Lacrimile îi curgeau pe faţă precum apa dintr-un izvor.

— Nu, prietene.

Daffash zări o umbră strecurându-se pe lângă uşă şi auzi un râset înăbuşit.

— Criminală! Vânzătoare de vise! Distrugătoare de suflete!

strigă el, ajutându-l pe paşă, care îşi pierduse deja toată

puterea şi era uşor ca un copil, să se ridice şi să se urce pe cal.

229

- STÂLPI DE SARE -

Maha, văduva neagră, îşi înăbuşi râsul atunci când văzu scheletul paşei agăţându-se de poarta ei. Se întoarse, închise uşa, stinse lampa şi se cufundă într-un somn fără

coşmaruri.

230

- FADIA FAQIR -

Maha

Aveam fruntea umedă când le-am oferit surorilor mele pahare cu ceai. Jawaher bătea toba, Nasra cânta la fluier, iar Halimeh şi Hamda dansau pe covorul neterminat. Tamam fuma mult, iar Hulala stătea tăcută, sprijinindu-se de perete.

Mubarak şi fiul Hamdei, Khalif, fugăreau cocoşul. Florile de iasomie suflate de briza după-amiezii se aşezau pe capetele noastre. Parfumul florilor, aroma ceaiului cu cardamom şi a aluatului prăjit umpleau casa, livada şi valea întreagă.

Ridicaţi-vă, sus până la nasul englezilor care pleacă, fie ca ei să nu se mai întoarcă niciodată. Am lăsat tava pe podea şi am spus:

— Pe sufletul soţului meu Harb, voi dansa!

M-am ridicat dreaptă, mi-am întins braţele către cer, mi-am unduit şoldurile, am sărit şi m-am lăsat lin la pământ pe covorul gol. Trupul meu captiv era acum eliberat de sunetul tobei şi de vocile încântate ale femeilor. Apa blândă a Mării Moarte îmi dezmierda şi îmi tot dezmierda umerii, talia. O

lună plină îşi arunca lumina ca de perle asupra întinderii apei. „Iapa mea minunată.” Flap, flap, flap. Unduieşte-ţi şoldurile şi iar unduieşte-ţi şoldurile. Când femeile sloboziră

un tril de dor, cerul a prins o culoare caldă, portocalie.

Femei qasimite din Hamia,

Fiţi fericite, fiţi fericite.

Duşmanul vostru a plecat.

Fiţi fericite, fiţi fericite

Zilele smochinelor şi ale măslinelor,

Sosesc, sosesc.

Când în cele din urmă ne-am aşezat şi am început să

ţesem, Nasra m-a privit în ochi şi a rostit cu o voce ascuţită:

— Pe sufletul lui Nawmeh – m-am cutremurat, nu-mi plăcea amintirea caprei ăleia –, vrea pământul, fratele tău.

— Ce pământ?

231

- STÂLPI DE SARE -

— Pământul ăsta.

— Nasra, spui adevărul?

— Spus mie, Murjan.

Mi-am frământat fruntea, am împins mai sus bentiţa şi mi-am întrebat surorile:

— Ce să fac?

Hulala spuse:

— El e bărbat şi e dreptul lui.

Tamam pufăi din pipă şi rosti:

— Imamul şi paznicul au fost martorii testamentului tatălui tău.

Şi Hamda a spus:

— Tatăl tău, Allah să-i binecuvânteze sufletul, ţi-a lăsat o parte din pământ prin testament.

Vocea Hamdei era joasă şi calmă când rosti:

— Tu eşti cea care ară pământul ăsta. Trebuie să lupţi. Noi te vom ajuta.

— Da! strigă Nasra.