— Cine sunt oamenii ăştia?
El făcu un gest cu mâna-i neagră şi subţire, ca şi cum ar fi rupt un trandafir, şi-mi răspunse:
— Stăpânii noştri, englezii.
— Unchiule, am gătit mansaf- ul ăsta pentru ei?
— Da.
L-am văzut pe Daffash dând mâna cu unul dintre ofiţerii englezi. Am pornit către el. Când m-a văzut, în rochia-mi neagră şi cu bentiţa întunecată, îndreptându-mă către el, a tresărit. I-am spus, uimit cum era:
— Vreau să stăm de vorbă.
183
- STÂLPI DE SARE -
— Nu acum, şuieră el şi continuă să-i zâmbească
englezului.
— Trebuie să stăm de vorbă acum, i-am spus.
S-a îndepărtat de oaspeţi şi m-a urmat în grădina din spate, unde cele două vase mari cu iaurt făceau bulbuci.
Vocea îi era plină de mânie rece atunci când îmi spuse:
— Ce vrei, văduvă neagră?
Bărbia îmi tremura când l-am întrebat:
— E adevărat ce mi-a spus Esrur? Ăştia sunt englezi?
— Da, căpeteniile celor mai bune triburi engleze.
— Dar englezii l-au omorât pe Harb, am rostit eu încercând să-mi revin.
— Prostii. Oamenii ăştia nu sunt în stare să omoare nicio muscă, îmi răspunse, apoi îşi întinse pelerina şi se întoarse în mijlocul musafirilor străini.
M-am aşezat şi am început să amestec în orez. Încercam să mă stăpânesc. Esrur mă privea cu ochii trişti. Am oftat, dar când l-am văzut pe Daffash stând lângă poartă şi fluturându-şi mâinile în aer, făcându-i pe unii dintre oaspeţi să râdă în gura mare, am sărit în picioare strigând:
— Întunecată fie luna! Întuneric fie asupra capetelor voastre!
Am început să mă învârtesc, să mă tot învârtesc în cercuri ca o capră în care a fost înfipt cuţitul. Ruşine să-ţi fie, Maha.
— Ruşine!
Daffash, fiu de câine. Nu ştiusem că găteam pentru englezi. Am lovit cu piciorul oala mare din metal şi am mers în grădina din faţă, unde musafirii curaţi, parfumaţi, îmbrăcaţi în alb stăteau de vorbă unii cu alţii. Am ţinut capul sus şi l-am întrebat pe paşa în auzul tuturor:
— De ce nu mi-ai spus că am gătit pentru străini?
— Nu sunt străini, îmi răspunse el trăgând din trabuc.
— Dar ea cine e? întrebă un ofiţer bătrân, într-o arabă
caraghioasă.
— Sunt Maha, fiica Malihăi, fiica Sabhăi.
184
- FADIA FAQIR -
Daffash se repezi spre mine, dar îl opriră paşa şi al-Hadi.
Oaspeţii trebuie să fi găsit amuzant ceea ce am spus, căci începură să râdă.
— E una dintre servitoare, explică paşa.
Am văzut stelele, ce îndrumă călătorii, strălucind pe cerul întunecat. Mi-am şters fruntea şi m-am îndreptat de spate.
Bărbia îmi tremura când am rostit:
— Voi mi-aţi ucis soţul, pe Harb.
Cu vulturi de metal. Zumzetul se opri şi toate privirile se îndreptară spre mine. Cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji, cu capul sus, am pornit înainte, am smuls vulturul de pe pieptul unui bărbat mai în vârstă, l-am aruncat la pământ şi l-am călcat în picioare. Am strâns cât de multă salivă am putut şi am scuipat în faţa surprinsă a ofiţerului englez. S-a lăsat o tăcere de moarte, auzindu-se doar sunetele tânguitoare ale fluierului Nasrei şi clipocitul mâncării ce fierbea. Sunetul teribil m-a îndemnat să plec din vilă, să
părăsesc vizuina vulpilor ce se înfruptaseră din carnea soţului meu.
