— De ce? Nu puteţi merge la Marea Moartă?
— Prefer să înot în apă dulce, spuse el şi mă conduse printr-o uşă din spate ce ducea în bucătărie.
Era o încăpere spaţioasă şi cu tot soiul de ustensile de cate nu mai văzusem niciodată. Bucătarul sudanez stătea protector lângă plite. Boneta roşie îi era aplecată în faţă.
Ochii lui mari, rotunzi, îmi spuneau că nu mă plăcea şi că se opunea prezenţei mele în bucătăria lui imaculată.
— Te rog să te simţi ca acasă, îmi spuse paşa şi plecă din bucătărie.
— Bună ziua, unchiule, am îndrăznit eu.
— Nici un bună ziua şi nici o politeţe. Treci la muncă, fato.
— Ascultă, paşa m-a rugat să vin aici şi să te ajut.
— Şi mai şi răspunzi? spuse el.
Am mers în salon ca să mă plâng paşei. Perdelele erau grele, de culoare galbenă, scaunele erau de un verde prăfuit, iar covoarele de pe jos erau asemenea celor pe care le ţeseam eu şi surorile mele. Paşa vorbea într-o limbă străină, cu un mâner negru ce avea o ureche rotundă. Continuă să
vorbească şi în timp ce se uita la mine.
— Da, Maha, spuse el atunci când lăsă mânerul la o parte.
— Vreau să-i dau o mână de ajutor bucătarului tău. Nu mi-am lăsat bebeluşul sugar în grija tatălui meu, om bătrân, ca să vin aici să fiu umilită. Mă aflu sub acoperişul şi sub protecţia ta.
177
- STÂLPI DE SARE -
— Al-Hadi! Îmi pare rău. Am să vorbesc cu el, spuse el, iar după o pauză continuă: beduinele sunt asemenea iepelor arabe.
Harb îmi spunea că sunt iapa lui frumoasă. Aveam să
gătesc pentru ei şi pe urmă să mă întorc acasă. Mi-am strâns bentiţa şi mi-am băgat poalele rochiei în pantaloni. Dacă
voiau mâncare beduină adevărată atunci trebuia să mă
asculte pe mine.
Stăteam pe treptele din piatră privind culorile unduitoare ale arbuştilor de leandru atunci când paşa mi-a strigat numele. Am mers în bucătărie şi am cerut bucătarului trei pungi mari cu orez, toate oile pe care le-au tăiat şi un vas mare din lut. Am hotărât să nu gătesc în camera spaţioasă şi curată, i-am cerut lui al-Hadi să aprindă un foc în curtea din spate. Paşa zâmbi şi îi ceru bucătarului să mă asculte.
Daffash şi al-Hadi merseră în hambar să taie oile. Un bătrân slab căra buştenii şi îi punea într-un colţ al grădinii din spate. Am turnat nişte apă peste turtele din iaurt uscat şi am început să le frec în vasul de lut.
— Cum te numeşti? mă întrebă bătrânul.
— Maha, fiica lui Nimer.
— Eu sunt Esrur, grădinarul.
— Ai degetele verzi, unchiule.
— De când m-au cumpărat, am lucrat fără încetare în grădina asta.
— Nu eşti liber?
— Nu, fiica mea.
Flăcările erau în toi când am terminat de zdrobit şi de frecat turtele de iaurt. Am pus vasul mare plin cu iaurt pe foc. Se făcea tot mai întuneric şi mai frig. Mă întrebam ce făcea în clipa aceea Mubarak. Sfârcurile mi se ridicară drept în sus când m-am gândit la el. Mirosul de iasomie deveni şi mai puternic; florile erau cele care ne salutau pe noi, muritorii, înainte de a merge la culcare. M-am aşezat lângă
foc, aşteptând să sosească carnea. Ferestrele erau acum doar nişte fâşii de sticlă întunecată. Am surprins cu privirea o 178
- FADIA FAQIR -
siluetă ce stătea în picioare lângă fereastra de la etajul al doilea. Cineva supraveghea servitorii şi bucătarii.
179
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad
— Maha, soră.
— Da, Um Saad.
— Ce să-ţi mai spun? Totul în Amman s-a schimbat brusc.
Căruţele de porumb conduse de vizitii şi trase de catâri au fost înlocuite de maşinării zgomotoase care umpleau aerul cu fum negru şi abur. Tuşitul şi pufăitul maşinilor se amestecau cu clinchetul chimvalelor vânzătorilor de suc de lemn-dulce.
