Ou, ou, ou, ou, COTCODAC.

Când am strigat „Cotcodac”, fiul meu începu să râdă din toată inima lui nevinovată. M-am alăturat lui.

— Hihihi!

Ăsta era semnalul prin care-mi spunea că era momentul să-ncep să-l alerg. M-am îndreptat încet către el. Îşi proteja mijlocul cu mâinile, ca şi cum ar fi încercat cineva să-l gâdile, şi începu să chicotească. Pe faţa lui am văzut un amestec de veselie, entuziasm şi ghiduşie. Am sărit şi el a strigat:

222

- FADIA FAQIR -

— Ihii!

L-am sărutat zgomotos pe obraji; mi-a răspuns sărutându-mă şi el. Un „bba” uşor, nedesluşit. Inima voia să-mi iasă din piept şi să zboare să-l îmbrăţişeze cu aripile ei, să-l protejeze de trecerea timpului.

Plantele pe care le îngrijisem în ultimii doi ani crescuseră

şi înfloriseră. Iasomia arabă umplea curtea cu parfumul ei proaspăt. Am acoperit tufişurile de legume cu folia de plastic pe care mi-a adus-o Nasra şi mă bucur să culeg două recolte pe an. Nasra mi-a povestit că văzuse foliile de plastic în curtea lui Samir Paşa.

— Protejează plantele tale de frig.

Puii de portocal şi de lămâi crescură, cei bătrâni şi bolnavi fuseseră vindecaţi de leacul paşei, iar întreaga livadă începu să dea roade. I-am vândut portocale şi lămâi lui Raai, care găsise un negustor de la oraş interesat de fructe. Un dinar cutia. Am cumpărat o capră, ca să-l hrănesc pe Mubarak cu lapte, şi un câine ca să ne apere casa. Pe câine l-am botezat Nashmiyyeh, după Nashmi, iar capra am numit-o Nawmeh, ca să-i fac o bucurie Nasrei.

Femeile din sat se simţeau la mine ca acasă şi veneau în fiecare după-amiază, aducându-şi broderiile, firele de tors şi de ţesut şi poveştile. Sorbeau ceai dulce, ţeseau covoare colorate şi se uşurau de poverile grele ale inimii. Eu le ofeream ceai de mentă, de salvie, de scorţişoară, ceai cu cardamom, aluat fript cu unt şi miere. Soarelui îi plăcea să

audă şuşotitul şi râsetele femeilor din tribul Qasim; zăbovea pe cerul după-amiezii tocmai ca să le ofere lumină şi căldură.

Când miroseam iasomia, simţeam căldura mamei mele în rochie, simţeam mâna tatălui meu mângâindu-mi părul şi pe Harb, geamănul sufletului meu, sărutându-mă pe gât. Ochii lor protejau casa şi livada. Florile albe şi puternice ale iasomiei emanau un miros care mă lăsa fără suflare şi mă

făcea să mă simt mulţumită.

Într-una dintre vizitele de după-amiază, am observat cât de îmbătrânită şi de epuizată era Nasra. Ochii-i verzi îşi 223

- STÂLPI DE SARE -

pierduseră din strălucire şi arătau acum precum frunzele de măslin, de un verde prăfuit. Părul ei maroniu, cald, era acum cenuşiu. Focul anilor ardea părul tuturor surorilor mele, în afară de Hulala, care avea în continuare cosiţe negre ca smoala. Timpul lovise gura lui Tamam, strâmbând-o către dreapta. L-am învăţat pe Mubarak să-i sărute mâna bunicii sale, să-i aducă astfel bucurie în suflet. Pipa cea bătrână

izbucnea în râs şi pocnea din buzele strâmbe. Soţul Hamdei îşi mai luă o soţie şi se mută din casă. Hamda, care înainte era plină de viaţă şi de putere, arăta acum precum o tulpină

secată. Femeile încercară să o consoleze, să o readucă la viaţă, să-i aducă aminte că soţul ei era un om de nimic. Ea stătea pe covorul de lână şi privea palmierii nemişcaţi.

— E tatăl copiilor mei, rostea dintr-odată.

Jawaher venea în vizită şi arăta veselă şi netulburată ca o pasăre a cerului. De când se căsătorise cu Murjan – Allah să-i dea o viaţă lungă – plesnea de fericire. Odată ca niciodată, eram şi eu tânără, liberă şi îndrăgostită de un călăreţ chipeş.

Atunci, mâinile timpului erau moi precum mătasea şi luminoase precum zorile.

De ce nu puteam atinge zilele trecătoare, de ce nu puteam să le miros sau măcar să le simt? Aş fi încercat să împiedic zilele să mai tulbure netezimea feţei mele. Te priveşti în oglindă şi vezi părul încărunţit, liniile ce-ţi străbat faţa, asemenea unor lacrimi nemuritoare, şi ochii tot mai puţin strălucitori. Odinioară eram tânără şi atrăgătoare. Totul părea acum să se strice: pielea mea, hainele, lumea. O

creatură aflată undeva în mine se tot micşora şi se micşora, sătulă de viaţă şi de încercările ei, dorea linişte şi pace. Până

şi palmierii şi portocalii erau mai greu de văzut. Torceam şi tot torceam ca un vierme de mătase; săpam şi tot săpam pământul ca un vierme de pământ, iar noaptea îmi ghemuiam spinarea ca un arici şi mă culcam sub cerul liber.

Am auzit fluierul Nasrei cântând „Mu-ba-rak”. Rochia îi era uzată, de un negru decolorat. Trebuia să o rog pe Halimeh să facă altă rochie pentru Nasra.

224

- FADIA FAQIR -

— Trebuie rochie nouă, Mahăi.

Am râs şi i-am spus că eu credeam că ea era cea care avea nevoie de haine noi.

— Vor pleca pământul nostru, englezii.

— Poftim?

— Spus mie, Hakim.

— Nu, nu se poate să fie adevărat.

— Jur pe Nawmeh. Vor pleca pământul nostru, englezii.

Am chiuit şi am tot chiuit. Ochii îmi erau plini de lacrimi când am rostit:

— O zi albă. Asta e o zi luminoasă, Mubatak.

Am dat fuga şi mi-am îmbrăţişat strâns băiatul.

— Mubarak, lumina ochilor mei, englezii vor pleca de pe pământul nostru.

L-am sărutat şi am început să plâng în tăcere. Unde era Harb, geamănul sufletului meu, tatăl lui Mubarak? Unde erau dinţii mei? Soţul meu nu avea mâini, nici cap sau picioare când îl găsisem lângă fântână. Rămăseseră doar un pumnal, pieptul lui, o cizmă şi bucăţi de carne şi de haine arse. Întuneric peste întuneric. Mi-am ridicat capul şi am strigat:

— Trebuie să sărbătorim. Trebuie să sărbătorim.

— Nu. Mai întâi. Vreau mă căsătoresc, eu.

Am îmbrăţişat-o pe Nasra şi i-am spus:

— O să vină şi rândul tău.

Ea a suflat un lung şi trist „vai” în fluier şi a ţâşnit în fugă

spre munţi.

Mi-am petrecut dimineaţa aceea umplând curmalele cu migdale şi prăjind aluat. Trebuie să cântăm, trebuie să

dansăm. O zi binecuvântată. Englezii au încercat să ne schimbe vieţile şi pământul, dar nu au reuşit. Ocupaţia fusese un nor subţire, care acum era destrămat de vânt.