Începu să râdă. Un sunet clar, inocent, ca apa curgătoare.
Sunetul ce ieşea dintr-o inimă nou-născută. I-am dat să
mănânce nişte orez şi iaurt, l-am spălat pe faţă şi apoi l-am legănat până a adormit. Pe când împingeam leagănul uşor cu piciorul, am văzut un stol de porumbei albi fluturându-şi aripile deasupra capului bebeluşului meu.
Liniştea domnea din nou în vale. Urechile-mi căutau strigătele lui Raai, ţiuitul greierilor şi lătratul lui Nashmi.
Unde era lătratul lui Nashmi?
— Nashmi! l-am strigat, deschizând zăvorul uşii.
L-am căutat în curte, în magazie, în camera lui Daffash.
Nici urmă de el, am ieşit din curte ca să-l caut pe afară.
Acolo era, zăcea sub palmier. Când l-am mângâiat pe cap, mi-am dat seama că murise. Blana îi era rece, iar ochii închişi. Nu i se simţea deloc respiraţia. În întuneric, arăta ca un om bătrân care se ghemuia sub copac. L-am luat în braţe, am traversat canalul şi i-am săpat mormântul sub cel mai frumos portocal. Când îi coboram trupul în groapă, lacrimile pe care le stăpânisem până atunci începură să curgă.
212
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, soră.
— Da, Um Saad.
— Maha, tovarăşa mea în salonul ăsta gol de spital. Zilele treceau şi zilele veneau, iar eu am apucat să văd cum o femeie străină pune stăpânire pe casa mea. Juca şi cărţi cu fiii mei, asculta cu ei cântece englezeşti, dansau şi făceau glume. Felul în care dansau era ciudat. Îşi scuturau tot trupul şi săreau-n sus şi-n jos ca maimuţele. Cu totul altfel decât dansul nostru lin, legănat şi unduit. Ea imita felul în care vorbea Abu Saad, iar fiii mei se prăpădeau de râs.
Auzeam ecoul râsetelor în timp ce găteam, în bucătărie. Tot mai preparam stomacuri şi intestine, rulam frunze de viţă şi umpleam vinete. Începusem să usuc şi mentă, pătrunjel şi coriandru. Eu făceam curăţenie, spălam, măturam, ştergeam praful. Însă nu făceam curăţenie în dormitor. Abu Saad îmi interzisese să intru în camera aceea, în camera mea. Acum era a ei.
Mă culcam pe salteaua întinsă pe podeaua din bucătărie şi oftam adânc, uşurată că încă o zi se terminase. Cel puţin pentru câteva ore, nu mai trebuia să-mi încovoi spatele anchilozat. Cu toate că briza ce venea dinspre Muntele Maroniu era răcoroasă, proaspătă, nu puteam închide ochii şi adormi. Boala aceea, mi-a spus fiul meu Farid, se cheamă
„insomnie” sau cam aşa ceva. Pur şi simplu nu poţi dormi.
Îmi aşezam capul pe pernă şi ascultam zgomotele oraşului.
Ţipătul sirenelor maşinilor de poliţie, fâsâitul traficului pe lângă casă, lătratul câinilor, bufniturile morii şi huruitul monoton al avioanelor. Auzeam chiar şi sunetul paharelor ciocnite în Hotelul Ammon. Îmi dădeam seama când se apropiau zorii, iar bărbaţii erau atât de beţi încât nu-şi mai puteau ţine bine paharele cu vin. Orice zgomot era bine-venit. Orice zgomot era mai bun decât ah-urile şi oh-urile femeii din dormitorul meu. „Te rog, aici” şi „Te rog, mai mult”
şi mormăielile lui Abu Saad, omul căruia îi spusesem soţ în 213
- STÂLPI DE SARE -
ultimii douăzeci de ani. Pentru că fusese soţul meu, ştiam ce însemnau acele mormăieli. Îmi astupam urechile cu vată şi speram că somnul avea să-mi viziteze ochii.
Când Um Gharib, prietena mea, a observat că aveam ochii umflaţi şi că-mi tremurau mâinile, m-a dus la un şeic sfânt, care locuia într-o peşteră din spatele Muntelui Castelului, spre centrul oraşului.
— Şeicul Salim are cheia uşii durerii tale. Nefericirea ta va naşte fericire.
Am urmat-o pe Um Gharib în susul povârnişului abrupt, până când am ajuns la un platou. Peştera, care era închisă
cu o uşă de lemn făcută din cutii goale de zarzavat, era orientată cu ieşirea către platou. Ne-am aşezat pe pământ, aşteptând să ne vină rândul. Alţi oameni, mai ales femei, aşteptau cu răbdare ca uşa de lemn a peşterii să se deschidă. Feţele tuturor erau obosite, asudate şi prăfuite. O
bătrână cu ochii strălucitori se adresă mulţimii ce aştepta spunând:
— Eu nu am nicio problemă, în afară de mătreaţă. Soţul meu mă adoră.
Femeile dădură din cap la unison. Toate pretindeam că
aveam o boală fizică şi că aveam soţi iubitori. Bineînţeles, durerea tuturor femeilor era una a inimii. Dintr-odată, bătrâna ne întrebă:
— Îmi vedeţi ochii strălucitori?
Într-adevăr, ochii îi erau pătrunzători şi strălucitori.
— De câte ori fac o salată, storc în ei puţin suc de lămâie.
Am privit-o pe Um Gharib şi am zâmbit.
— Vă salvează ochii strălucitori? Nu, nu vă salvează. Ce căutaţi aici? Voi, toate. Nu ştiţi că şeicul Saleem e un şarlatan? Blestemată să vă fie religia.
Când bătrâna obosi, vocea îi deveni doar un murmur pe fundalul traficului zgomotos din centrul oraşului.
Atunci când mi-a venit rândul, subsuorile îmi erau ude şi mirositoare. Intrând în peşteră, mi-am ţinut capul plecat, de teamă să nu fiu văzută de vreuna dintre vecinele noastre.
214
- FADIA FAQIR -
Dacă Urn Jamil era acolo, doar Allah mă putea salva de limba ei ascuţită. Peştera era rece, umedă şi goală. Trupul meu a primit cu bucurie răcoarea, după atâtea ore de stat în soarele arzător. Un bărbat chel, cu o bonetă albă, stătea pe un covor subţire. A făcut un semn cu mâna, poruncindu-mi să mă aşez.
— Da, stăpânul nostru.
Şi-a dat ochii peste cap şi m-a întrebat ce mă supăra.
— Soţul meu s-a căsătorit cu altă femeie, i-am răspuns, cu vocea tremurătoare.
— Aah, o a doua căsătorie, spuse el unui servitor nevăzut.
Pune nişte bani în cutia asta.
Mi-am scos una dintre brăţările de aur şi am aruncat-o în cutie. El şi-a dat din nou ochii peste cap şi mi-a înmânat trei beţe închise la culoare.
— Arde-le la vremea apusului şi strecoară cenuşa pe sub uşa ei. Să porţi amuleta asta neîncetat. Niciodată să n-o scoţi. Data viitoare adu-mi un fir de păr de-al lui şi lenjerie purtată.
— Da, stăpânul nostru.
Trupul începu să i se zguduie de parcă ar fi fost străbătut de curent electric. Rosti cu o voce adâncă, lentă:
