Dacă îl răneşti pe cel frumos
Am să te blestem, Shalabi.
M-am întors în camera principală. Femeile mâncau ce rămăsese din mansaf, iar bărbaţii sorbeau cafea în cort. Am vrut să-mi înfăş fiul, dar cotoroanţele nu m-au lăsat, spunând că rana trebuia să stea descoperită ca să se vindece repede. Cu vocea-i ascuţită, Hulala adăugă:
— Urina o s-o vindece.
L-am pus pe Mubarak în leagăn şi am oferit stafide şi boabe fierte oaspeţilor mei. Vocile bărbaţilor ce plecau ajunseră până la urechile femeilor:
— Felicitări.
— Lăudat fie Allah.
— Să-l vedeţi mire.
Tata intră în cameră şi puse cinci dinari de aur sub perna lui Mubarak. I-am sărutat mâna şi i-am spus:
— Fie ca binecuvântările tale să dăinuie asupra capetelor noastre.
Trebuie să fi văzut urmele de lacrimi de pe obrajii mei, căci şi-a mişcat bastonul şi a spus:
— Nu fi tristă pentru că eşti cea mai înălţată.
Am dat din cap şi l-am urmat pe tata până la uşă. Bărbaţii se înfăşurau în pelerine şi-şi luau rămas-bun, toţi în afară de 168
- FADIA FAQIR -
şeicul Talib, care stătea de vorbă serios cu fratele meu. De când avea şeful tribului timp pentru fratele meu? Om trăi şi om vedea.
Fiecare ţipăt slobozit de buzele fiului meu îmi făcea inima să se strângă. Rana mai sângera încă, acum încet. Nu înţelegeam rostul acelei tăieturi. Imamul Rajab îmi porunci să îngrop pieliţa tăiată, ca să nu o mănânce pisicile sau câinii. Am aşezat sub un lămâi o parte din fiul meu.
Mubarak s-a tot trezit şi a plâns în noaptea aceea, aşa că l-am legănat şi l-am plimbat prin casă ca să-i ostoiesc durerea. Poate că vântul rece avea să-i răcorească rana.
Nashmi lătra din când în când, dar strigătele lui Raai erau mai dese. Raai proteja cu hărnicie onoarea femeilor din trib.
Dar cum le-ar fi putut apăra pe femei de propriile lor vise? L-am strâns pe Mubarak şi mai aproape de piept şi am continuat să mă plimb. Palmierii se întindeau parcă să
atingă cerul întunecat. În noaptea fără lună, arătau ca nişte beţe arse. Doi îndrăgostiţi. Aveam vedenii. Sufletul lui Harb era captiv în cer. Voia să fie alături de mine şi de fiul lui.
Puteam să aud chiar şi sunetul paşilor lui. Să-l eliberez.
— Harb, eşti geamănul sufletului meu, soţul meu, dragostea mea, viaţa mea.
Lumina dimineţii se întindea acum pe cer, transformându-l într-un albastru difuz. Momentul răsăritului îmi săltă
inima. O ridica sus, până la Muntele Latroun, unde călugării rosteau rugăciunile de dimineaţă. Când dinspre minaret se auzi strigătul „Allah-u-Akbar”, Mubarak îşi închise ochii mari şi adormi epuizat. L-am pus în pătuţul lui şi l-am acoperit cu o pânză albă, subţire.
169
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad
— Maha, soră?
În seara asta luna e asemenea unui os bătrân şi strâmb.
Putrezesc în spitalul acesta alb şi am să pier în curând. Am tras cearşaful alb peste piept şi am spus:
— Da, Um Saad.
— Am auzit sunetul uşilor închizându-se. Doctorul Edwards, Salam şi Kukash trebuie să se fi culcat. Eh, eh, zilele veneau şi zilele treceau, iar eu tot priveam pe furiş
lumea printre frunzele viţei-de-vie ce înconjura veranda de pe Muntele Castelului. Pentru că născusem de atâtea ori, mă
împrietenisem cu moaşa Um Gharib. Obişnuia să vină la mine dimineaţa şi să mă ajute să rulez foile de viţă, să umplu vinetele şi zucchini. M-a învăţat chiar cum să umplu napi şi cartofi. Râul de maţe şi burţi tot venea şi curăţatul lor m-a ţinut activă. Însă nu mai făceam curăţenie în bucătărie.
Negustorii ambulanţi începuseră să vândă ustensile din plastic. Am cumpărat un lighean mare şi o cutie cu capacul etanş. Întâi storceam excrementele şi mâncarea din intestine în cutie, iar apoi le puneam în lighean şi le frecam cu lămâie şi faină. Cutia o acopeream repede ca să scap de duhoarea sângelui şi a excrementelor. Capacul făcea ca muştele să nu ne bâzâie prin toată casa. Abu Saad nu-şi mai băga mâinile în mizerie. Cei doi fii mai mari ai mei şi trei beduini de pe valea Iordanului lucrau în magazin. Soţul meu, soră, începu să poarte cămăşi albe, eşarfe albe pe cap şi pantaloni negri.
Spatele îmi era distrus după atâta spălat şi călcat. În zilele acelea, puneam fierul de călcat pe plita cu gaz lampant până
se încingea, îl ştergeam cu o cârpă curată şi apoi îl treceam peste tivuri şi mâneci. Era muncă grea să-l fac pe Abu Saad fericit şi sclipitor. Mi-a spus odată că avea să mi-o cumpere pe fiica lui Abu Hassan, care lucra în magazinul lui. O
servitoare în casa mea? Nu puteam primi aşa ceva, aşa că
am continuat să cânt şi să muncesc.
170
