de oaza verde a palatului paşei. Mă întrebam cum mâncau oamenii aceia, cum se salutau unii pe alţii. Soarele aluneca la orizont, îndreptându-se spre ascunzătoarea lui. Nasra 165
- STÂLPI DE SARE -
ţâşni ca o săgeată să-şi adune turma. Dacă ar fi apus soarele în timp ce oile păşteau, Nasra credea că un ghul avea să le măcelărească pentru a-şi hrăni copiii. Femeile din tribul Qasim alergau de colo-colo ocupate. Puncte negre ce arătau ca nişte furnici harnice. Nici mai mult nici mai puţin. Toată
viaţa lor asudă, sapă pământul ca să construiască cuiburi pentru bărbaţii şi copiii lor, iar în cele din urmă mor şi sunt uitate. Furnici fără nume, trecut sau viitor. Soarele se refugie la creatorul său. Am pornit înapoi spre casă, ţinând strâns la piept un braţ de limba-boului şi unul de muşeţel.
A doua zi mi-am uns fiul, care avea şapte zile, cu ulei de măsline şi sare şi l-am aşteptat pe imamul Rajab să vină şi să îi rostească lui Mubarak la ureche chemarea la rugăciune.
Casa era plină de femei, iar cortul din grădină era plin cu bărbaţi: şeicul Talib, tatăl meu, Raai, imamul Rajab, Murjan şi Daffash, care turna cafeaua şi întâmpina oaspeţii. Mai devreme, în dimineaţa aceea, pregătisem pâinea şi fiersesem cerealele. Nasra tăie oaia sacrificată şi pe Nawmeh în bucăţi şi le aruncă în apa ce fierbea. Am zărit-o ştergându-şi lacrimile în timp ce învârtea în orez. Nu ar fi trebuit să o las s-o omoare pe Nawmeh. Hulala sosise cu un mănunchi de ierburi şi ţărână, ce aveau să fie puse pe rană după aceea.
Când desfăcu legătura am rămas cu gura căscată: piatră
acră, bălegar, carii de lemn şi schinduf erau amestecate.
Hulala râse, îmi dădu un săculeţ şi rosti cu vocea ei ascuţită:
— Amestecă astea pentru copilul tău.
Tamam îi mulţumi, desfăcu săculeţul şi puse zahărul candel, cele câteva seminţe de cimbrişor, muşeţel şi anason pe o bucată de tifon, legând apoi colţurile pentru a forma o punguţă. Am înmuiat-o în apă şi am pus-o apoi în gura lui Mubarak. Fiul meu, lumina ochilor mei, începu să sugă
punguţa de parcă ar fi fost sfârcul meu. Hulala dădu din cap a aprobare şi spuse:
— O să adoarmă. Mergi şi termină-ţi treaba.
Înainte ca soarele să se oprească în mijlocul cerului, imamul Rajab tuşi şi intră în încăpere. Hulala măcina, 166
- FADIA FAQIR -
răbdătoare, balega uscată cu două pietre. Fără să spună
nimic, imamul îşi suflecă mânecile, îşi fixă turbanul şi începu să rostească lângă urechile fiului meu chemarea la rugăciune.
— Allah-u-Akbar. Allah-u-Akbar.
— Aşa are să se obişnuiască cu sunetul Islamului. Când are să crească mare va fi un bun musulman, îmi explică
Hulala.
— Allah e mare! strigă imamul cât de tare putea.
Eu mă temeam că băiatul putea să surzească din cauza zgomotului atât de puternic. Imamul îl puse pe Mubarak pe saltea, puse o grămăjoară de bălegar sub glandul lui, apoi scoase un pumnal ascuţit dintr-un suport de piele învechită.
Inima îmi coborî până în genunchii ce-mi tremurau, iar totul din mine începu să se frământe.
— În numele lui Allah.
Apucă capătul penisului lui Mubarak într-o mână şi pumnalul în cealaltă.
— Vom înlătura necredinţa şi necurăţenia, rosti el, şi tăie bucata de piele ce atârna.
Femeile ce găteau afară cântau:
Circumcis, o, Shalabi,
Lacrimile-i preţioase curgând.
Pe coapsele-i micuţe curgea sânge. Hulala puse amestecul de bălegar cu pământ şi piatră acră pe rană.
— Ia-l în braţe, Maha, şi învârte-te.
Mi-am luat în braţe fiul ce sângera neîncetat şi m-am plimbat în jurul casei de şapte ori, să-i potolesc durerea, şi să-l apăr de deochi.
Circumcis, o, Shalabi.
Ascute-ţi cuţitul,
Fă-ţi mâna uşoară.
167
- STÂLPI DE SARE -
Bebeluşul meu tot plânse până ce lacrimile i se scurseră
pană în urechi. În timp ce mergeam, am încercat să-i pun legăturica de schinduf în gură. Nu a vrut-o. Am mers în magazie, mi-am scos un sân şi i-am pus sfârcul în gură. A plâns în continuare şi nu a vrut să sugă. După mai multe încercări, a apucat cu limba sfârcul întins, şi a început să
sugă. În timp ce-i ştergeam lacrimile cu mâneca, plângeam şi eu. Lumina ochilor mamei lui suferea. Dădea drumul sânului, apoi îl apuca iar. Suferea. Rana, plină de praf întunecat, încă sângera. Vai, unde era tatăl lui? Unde era Harb?
