- FADIA FAQIR -
Bărbatul negru m-a înnebunit,
El mi-a luat minţile,
N-am să iubesc pe nimeni în afară de el.
Zilele lui Saideh şi ale stăpânei ei au luat sfârşit. Cântecele au devenit tot mai scurte şi mai uşoare. Când eram tânără
cântam despre primăvară, despre recolte, păşuni şi despre viaţă. Pe viaţa ta, toate cântecele din ziua de azi sunt despre dragoste. Pentru generaţia tânără nimic nu e important în afară de iubire şi dorinţă. Când nu poţi obţine ceva, te gândeşti la el fără încetare. La cincisprezece ani de când mă
ceruse Muhammad în căsătorie, am dat peste el în centrul oraşului. El nu m-a recunoscut pe mine, dar eu am ştiut imediat că este el. Frumosul lui păr blond era acum gri precum cenuşa, iar ochii lui albaştri îşi pierduseră
strălucirea.
— Muhammad, am rostit.
S-a oprit, mi-a privit faţa şi a spus:
— Haniyyeh? Eşti încă în Amman. Am crezut că tatăl tău te-a trimis în Siria să te căsătoreşti.
Avea o voce joasă şi obosită. Când am zărit în spatele lui minaretul Marii Moschei, m-am simţit singură şi tristă.
— Nu, m-am măritat aici şi am opt fii.
Îmi zâmbi, scoţând la iveală o părticică din bărbatul de care mă îndrăgostisem cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.
— Dar tu?
— Eu muncesc în Aqaba. Se construieşte un port acolo.
— Te-ai…?
— Nu, nu m-am însurat, spuse el şi-şi ascunse degetele îmbătrânite în buzunarele jachetei vechi.
Pentru o clipă doar am vrut să-l îmbrăţişez, să-i sărut ochii ridaţi şi părul cenuşiu.
— Îţi doresc numai bine, am rostit cu o voce seacă.
Maha, vocea mea nu e niciodată seacă.
El şi-a înfipt şi mai adânc mâinile în buzunare şi mi-a spus:
171
- STÂLPI DE SARE -
— La revedere.
Soră, mi s-a frânt inima în bucăţi când l-am văzut pe Muhammad. Vai, era bătrân şi singur. Îmbătrânim. Aşa e viaţa. M-am întors acasă luptându-mă cu un coş plin cu legume. Le-am aruncat în chiuvetă, m-am repezit în dormitor, m-am dezbrăcat de toate hainele şi m-am aşezat în faţa oglinzii. Pântecele îmi era mare, sânii aproape îmi ajungeau la talie, părul meu negru era acum cenuşiu, iar faţa plină de riduri. Mi-am dat atunci seama că tinereţea mă
părăsise în tăcere. Nu avusesem nici măcar o zi de fericire adevărată. Doar fiii mei, feţele lor strălucitoare. Pentru Abu Saad fusesem întotdeauna şi aveam să fiu mereu doar un fel de recipient în care îşi arunca frustrarea. Pentru Abu Saad fusesem mereu şi aveam să fiu întotdeauna o sclavă, ca şi cea pe care voia s-o cumpere de la angajatul lui. M-am aşezat pe marginea patului şi am început să plâng. În clipa aceea Abu Saad intră în dormitor şi fu şocat să mă vadă goală.
— Ţi-ai pierdut minţile, femeie?
Mi-am pus caftanul maroniu şi m-am dus în bucătărie.
Vezi tu, bucătăria era domeniul meu, spaţiul meu. Puteam să închid uşa şi nimeni nu mă deranja acolo. Voiam să stăm de vorbă. Niciodată nu stăteam de vorbă, Abu Saad şi cu mine. El dădea ordine şi eu le ascultam. În timp ce tocam ridichile, am început să fredonez cântecul Tatălui Luminii. Îi era dor de casă. Pe viaţa ta, zilele mele erau doar un şir de glume foarte amuzante şi prosteşti. Inima-mi tresălta în piept şi jinduia să părăsească trupul, să intre în alt corp frumos, cu o altă identitate. Am ieşit pe verandă şi am tras cu ochiul la maşinile ce înaintau cu hopuri, umplând străzile Ammanului cu mizerie şi fum. Ca şi cum oraşul cu mintea în nori ar fi avut nevoie de mizerie şi de fum care să-l facă
negru. Era negru deja. Ammanul are inima neagră.
Um Saad îşi trăgea în jos eşarfa roz atunci când eu mi-am întors capul pe pernă. Aş vrea, aş vrea… Vocea ei lină îmi ajunse la urechi.
172
- FADIA FAQIR -
Nu-mi spune ce eram şi ce era.
Aş vrea ca toate astea să nu se fi întâmplat.
Aş vrea ca niciodată să nu te fi văzut.
173
- STÂLPI DE SARE -
Maha
