— De-câte-ori-o-atinge-ea-să-se-transforme-într-un-şarpe-cu-clopoţei.

De-câte-ori-o-sărută-să-vadă-o-sclavă-neagră-cu-buzele-uscate.

Vocea lui îmi răsună în cap pe drumul spre casă. Mă

aşteptam să văd un şarpe aşezat pe patul meu. Însă nu a apărut nicio sclavă neagră, niciun şarpe, nicio prostie. După

ce, mânată de durerea din inimă, am asudat de mai multe ori urcând până la peşteră şi am pierdut cinci brăţări de aur, Yusra a rămas tot o femeie tânără, cu părul vopsit blond.

Ardeam beţele şi firul de păr, apoi aşteptam răbdătoare în bucătărie ca Abu Saad să se întoarcă alergând în braţele mele. Mă îmbrăţişam singură şi mă gândeam la proverbul:

„Măgarii nu pot urca treptele minaretului ca să cheme la rugăciune.” E imposibil.

215

- STÂLPI DE SARE -

Ţipetele nopţii deveniră şi mai puternice. Am început să

plec din bucătărie, plimbându-mă în jurul casei ca să respir un aer proaspăt. Plimbatul s-a transformat în mers, iar mersul în alergat. Într-o noapte, briza părea catifelată, jucăuşă. Mi-am amintit sărutul apăsat al lui Muhammad şi atingerea bărbiilor noastre. Mi-am atins buzele şi obrazul, găsindu-le aspre şi uscate. Fugi, Haniyyeh. Fugi. Picioarele-mi de abia mai atingeau pământul atunci când s-a întâmplat. Asemenea păsărilor, mi-am fluturat braţele în aer.

M-am strecurat afară din propria piele şi am intrat într-o altă

identitate. Eram Hind Roustom, într-un film, dansând pe melodiile lui Farid al-Attrash. Eram o femeie tânără, voluptuoasă, cu părul vopsit. Am apucat cu fermitate poarta de fier a magazinului lui Muhammad şi am început să văd orez. Boabe de orez pretutindeni, plutind în aer, ridicându-se şi tot ridicându-se până când au alcătuit un nor de orez în jurul minaretului. Mă simţeam uşoară, fericită şi liberă. Mai târziu, soţul meu şi doi bărbaţi străini m-au găsit în curtea Marii Moschei şi mi-au îndesat mâinile într-o cămaşă cu mânecile lungi, pe care le-au legat apoi la spate. Ştii ce făceam acolo, în curte? Pe viaţa ta, dormeam. Pentru prima oară după luni de zile, dormeam dusă. M-au trezit, m-au aruncat într-o maşină şi m-au adus în paradisul ăsta.

— Um Saad, ăsta nu-i un paradis. E un spital de nebuni.

Nu trebuie să uiţi asta.

— Da, Maha. E un spital de nebuni. Să nu uit, nu? Tera-lam-tera-lam.

La spitalul de nebuni, el m-a trimis.

Niciodată nu m-a vizitat, nu, nu.

Bate toba!

— Nu e nicio tobă aici.

— Bate orice.

Am început să lovesc în dulap cu ambele mâini.

Vocea lui Um Saad era desăvârşită. M-am alăturat şi eu: 216

- FADIA FAQIR -

— La spitalul de nebuni, unde rândunelele minţii ciripesc şi albinele zboară, el m-a trimis, da, daaa, daaaa!

Râdeam amândouă în hohote. Doctorul englez a intrat în salon şi a început să ţipe la noi într-o altă limbă, apoi ne-a spus în arabă:

— Tăceţi din gură!

I-am privit ochii albaştri ca oţelul, degetele subţiri şi halatul larg şi alb, apoi am strigat:

— Nu, tu să taci din gura ta de străin!

217

- STÂLPI DE SARE -

Maha

Când am deschis ochii, camera era inundată de lumina strălucitoare a soarelui. Cântecul păsărilor şi uguitul porumbeilor umpleau livada, umpleau valea. Ce dimineaţă

binecuvântată, ce dimineaţă luminoasă. M-am frecat la ochi şi apoi am deschis fereastra şi uşa. Mubarak respira liniştit în somn. Bule de aer s-au ridicat la suprafaţa apei reci din butoi când am scufundat vasul în el. Mi-am turnat apa răcoritoare pe faţă, pe cap, pe mâini. Un iepure a ţâşnit spre câmp. Alb şi moale. Am deschis toate uşile şi ferestrele casei, chiar şi uşa camerei lui Daffash. Înainte de a merge la fântână după apa pentru dimineaţă, am pornit un foc mare în curte. Trebuia să ard hainele mâncate de molii şi sacii râncezi cu orz şi fân. De ce să fi păstrat orzul, când nu aveam de hrănit cai, cămile sau vaci? Am cărat sacii unul câte unul în spate şi i-am aruncat în curte, apoi am măturat totul spre foc. Am pus la soare salteaua tatălui meu şi pe cea a lui Daffash, am aruncat pe foc eşarfa şi cizmele vechi ale lui Daffash. După ce m-a tras de păr în faţa bărbaţilor din trib, se întorsese ca să-şi ceară scuze: „Iartă-mă, soră, mi-am pierdut cumpătul.” Am pus pe foc şi fotografia femeii blonde.

Fiecare bucată putredă de lemn, fiecare fir mucegăit de haină, până şi bastonul rupt al tatălui meu, toate şi-au găsit sfârşitul în focul din curte. Am frecat şi am curăţat până ce întreaga casă a lui Nimer mirosea a detergent. Am lăsat uşile şi ferestrele deschise, ca aerul să usuce toată lâncezeala şi umezeala.

Mi l-am legat pe Mubarak în spate cu o cârpă neagră şi am pornit spre câmp. Se face tot mai greu cu fiecare zi, m-am gândit în timp ce-l aşezam sub un copac tânăr. Am scos buruienile şi am udat jumătate dintre copaci. Nasra îmi adusese excremente de capră, să le folosesc ca îngrăşământ în livadă. Când cutia cu excremente fu goală şi toţii copacii beau apa hrănitoare a îngrăşământului, spatele îmi era plin 218

- FADIA FAQIR -

de sudoare. Mi l-am legat din nou pe Mubarak în spate, am sărit peste canal şi am mers acasă.

Nasra apăru fugind spre mine, aducea două prepeliţe fripte.

— Prins şi gătit, eu.

Am întins o saltea în curte şi am adus afară şi leagănul lui Mubarak. El dormea, aşa că i-am acoperit feţişoara cu o bucată de tul pe care mi-o dăduse Tamam. Ne-am înfruptat din carnea prăjită crocantă şi am băut iaurt. Trupul fragil al prepeliţei mă făcea întotdeauna să-mi fie milă de biata pasăre. Ochii verzi ai Nasrei erau cufundaţi în orbite, iar gingiile-i golaşe mestecau şi tot mestecau carnea. Băiatul meu respiră adânc şi-şi întoarse capul pe pernă. Bâzâitul albinelor ce căutau flori umplea întreaga vale. Mubarak deschise ochii şi zâmbi.

— Ce zi minunată! am rostit.

— Da. Trimite salutări, Hakim înţeleptul. Tu puternică, el spus.

Puternic şi înţelept bărbat! Poată că el mi-ar fi putut trimite un leac, un amestec de ierburi rare, care să-mi vindece inima.

— Nasra, ai tu grijă de Mubarak? Vreau să adun nişte ierburi şi surcele pentru foc.

— Mergi, soră.

Mi-am legat capătul liber al vălului în jurul feţei, ca să îmi ascund gingiile golaşe, mi-am strâns bentiţa şi am pornit spre munţi. Am adunat beţe uscate şi crenguţe, le-am tăiat în bucăţi de aceeaşi formă şi lungime, apoi mi-am legat snopul de cap. Căutam limba-boului, salvie, muşeţel şi cimbru. Am făcut câte o legătură din fiecare şi mi le-am prins în jurul taliei. De pe vârful muntelui ce avea privelişte către vale, satul părea mic şi îmbătrânit. Cele două prăvălii, ale lui Salih şi Raai, ieşeau în evidenţă ca doi ochi bulbucaţi.

Sanctuarul domina partea de est, iar vila pe cea de vest.

Samir Paşa pe o parte, imamul Rajab pe cealaltă. Satul era asaltat de sunetele ce veneau dinspre minaret şi de 219

- STÂLPI DE SARE -