— Gata, gata. Acum ai un sac.
163
- STÂLPI DE SARE -
Am mers în livadă şi mi-am găsit sapa aruncată lângă
canal. Probabil că tata îngropase cordonul ombilical. Am desfăcut sacul şi l-am aşezat pe Mubarak pe jos.
— Sufletul mamei tale, vreau să fii aproape de pământ.
Am împins pietrele şi noroiul deoparte, lăsând apa să se scurgă spre straturi. Unul câte unul, copacii însetaţi băură
din apa lui Allah.
Mi-am amintit ce auzisem la radio în dimineaţa aceea.
Valea Iordanului e bună pentru plantatul legumelor, în special al roşiilor, bamelor şi castraveţilor. De ce să nu fi plantat câteva în curte? Daffash apăru brusc în faţa mea.
Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Daffash chiar venise la livadă. Mustaţa lui subţire era bine răsucită, dar el avea pungi întunecate sub ochi.
— Bine ai venit, frate.
— Fată, m-ai făcut unchi.
— Da.
— Vreau să-mi ţin în braţe nepotul. Pe Allah, ai născut un bărbat. Vreau să-l ţin în braţe, spuse el cu o voce plină de încântare şi de bucurie.
Daffash să zâmbească? Nici nu ştiam cum arăta atunci când zâmbea. Inima mi se strânse atunci când îmi luă în braţe bebeluşul.
— Unchiul tău are să te înveţe să călăreşti, să tragi cu puşca şi să conduci maşina. Ce zici de asta? rosti el.
Pe Allah, zâmbea. Aş fi vrut ca Daffash să mă lase în pace, să-mi lase în pace şi fiul; du-te în oraş şi cufundă-te în luminile false ale Ammanului.
— Lucrezi azi?
— Zâmbeşte-i unchiului tău. Ehee. Mubarak, eu plec acum. Ne vedem mai târziu.
Îşi răsuci mustaţa cu degetele şi spuse:
— Pentru că ai născut un bărbat poţi sta în casa mea.
Mă apucă de mâini şi mă sărută pe frunte. Mirosul de pulbere pentru spălat îmi umplu nările. Trupu-i subţiratic trecu peste pământul noroios, iar când norul alb al cămăşii 164
- FADIA FAQIR -
lui dispăru, mi-am trecut degetele peste faţa bebeluşului meu spunându-i:
— Caut refugiu în faţa răului blestemat.
După o săptămână, am început pregătirile pentru ceremonia de circumcizie. M-am asigurat că aveam destule grâne şi orez. O oaie şi o capră au fost cumpărate de la şeicul Talib. Nasra a insistat s-o jertfească pe Nawmeh pentru fiul Mahei. Am încercat s-o fac să se răzgândească pentru că
ştiam cât de mult ţinea la capra aceea. Nasra scutură din cercelul ei şi spuse:
— Un fiu, am. Fiul tău, Maha.
Am îmbrăţişat-o. Era mai slabă decât de obicei, iar pe faţă
avea noroi şi mizerie. Prietena mea îmbătrânea. Nasra n-avea să se căsătorească.
Nasra şi cu mine am mers în munţi să adunăm limba-boului şi muşeţel pentru Mubarak. L-am lăsat cu mătuşa, să
sugă apă cu zahăr. Era o zi însorită, cu cerul de un albastru strălucitor şi un soare sclipitor ce nu dădea căldură. Vântul era rece ca o lamă de cuţit. Oare închisesem fereastra înainte de a pleca de-acasă? Oare avea Tamam să mai pună o piele de oaie peste copilul meu? Când am ajuns în creştetul muntelui, peisajul văii era atât de clar încât îndurera ochii.
Case umile din lut, înghesuite laolaltă şi o casă mare, albă, ce domina asupra lor.
— Pe Allah, a cui e casa aia?
— E casa cea nouă a lui Samir Paşa. Lucrează acolo, fratele tău.
M-am aşezat pe o stâncă ce înfrunta vântul din vest, ce venea dinspre Ierusalim. Iordanul tot mai încerca să aducă
Marea Moartă la viaţă, iar satul de acolo părea mai mare.
Erau câteva petice verzi de pământ pe malul vestic al râului.
O ţărancă puternică trebuie să fi muncit zi şi noapte pe pământul lor. Pe partea noastră nu prea era verde, în afară
