— Yusra, soţia mea cea nouă.
A spus că era soţia lui cea nouă, soră. Eu, Um Saad, mama fericirii, Haniyyeh, fericita, am răsturnat găleata cu apă murdară pe podeaua strălucitoare. A fost o prostie, pentru că mai târziu tot eu a trebuit să o usuc. Era o femeie tânără, vopsită blond, pe tocuri înalte. Rochia de mătase verde i se aşeza pe trup asemenea unei piei netede. Am văzut sute de muşte albastre zburând prin salon şi fluturându-şi aripile verzi-albastre strălucitoare. Dezgustător. I-am zis bărbatului căruia-i spusesem soţ:
— Cum îndrăzneşti să aduci o altă femeie în casa mea?
Nu m-a băgat în seamă. Nu avea ochi pentru mine. Nu m-a băgat în seamă şi şi-a întrebat tânăra mireasă:
— Să-ţi arăt dormitorul?
Maha, soră, Allah să-ţi lărgească pieptul şi să nu-ţi lase coastele să te sufoce! Abu Saad a dus-o în dormitorul meu şi a închis uşa. Am văzut roşu, am văzut verde în faţa ochilor.
Am văzut sânge. Apucând un cuţit din bucătărie, m-am apropiat de uşa dormitorului. Când le-am auzit gemetele înăbuşite, râsetele şi rugăminţile răguşite, nu am mai putut să deschid uşa dormitorului; nu puteam suporta să văd ce 205
- STÂLPI DE SARE -
făceau în patul meu. Mâinile îmi tremurau, iar cuţitul căzu pe podea. M-am dus la fiul meu Walid şi am plâns pe umărul lui. El mi-a spus:
— Mă bucur că acum ştii. Tot Ammanul ştie.
Ammanul, oraşul cu capul în nori, ştia despre Abu Saad şi noua lui soţie, însă tot mai zâmbea.
În noaptea aia am dormit cu copiii mei, pe podea. Am zis că am dormit? Pe viaţa ta, nu am putut închide ochii.
Minaretul Marii Moschei striga „Allah-u-Akbar” când mi-am găsit lucrurile aruncate pe jos în salon. Rochiile, cele două
cămăşi de noapte pe care le aveam, pelerinele şi vălurile, lenjeria, caftanul meu, parfumul Ramaj, cele două rujuri Max Factor şi pieptenele meu zăceau pe podea.
Am golit unul dintre sertarele din bucătărie, mi-am împăturit cu grijă hainele şi le-am pus acolo. Am hotărât să
dorm pe podeaua din bucătărie. Poate că briza răcoroasă ce venea dinspre Muntele Coroanei avea să mă ajute să dorm.
Abu Saad intră în bucătărie şi mă întrebă:
— Ce avem la micul dejun?
Când m-a întrebat de micul dejun am simţit că ceva din creierul meu a cedat; am început să mă pălmuiesc peste faţă, să jelesc şi să-i lovesc picioarele grase.
— Încetează, încetează!
Am refuzat să mă opresc. Nu m-aş fi putut opri nici dacă
aş fi vrut. A zdrobit unul dintre scaune, a apucat picioarele de lemn şi le-a rupt pe amândouă pe şalele mele.
Mi-l aminteam pe Abu Saad, măcelarul, duhoarea de sânge, şi zilele de la începutul căsniciei mele, când obişnuia să mă bată înainte de a se culca cu mine. Yusra stătea în pragul uşii, în cămaşa ei de noapte roşie şi transparentă.
Roşul e culoarea mâniei arabilor. Roşul e culoarea inimii mele. Roşul e culoarea sângelui. Inima mea mânioasă vărsa sânge roşu pe întreg Muntele Castelului.
Eu am strigat, Haniyyeh a strigat, Um Saad a strigat:
— Mă baţi! Nu ai niciun pic de respect pentru părul meu cărunt?
206
- FADIA FAQIR -
El mi-a răspuns că s-a căsătorit cu o a doua soţie tocmai din cauza părului meu cărunt. Părul meu cărunt era vinovatul. Ce să fac, soră? Poţi opri trecerea anilor şi înmulţirea firelor albe de păr? Sunt de neoprit? Nu-i aşa? mă
întrebă ea şi-şi aranjă eşarfa roz peste părul drept, cenuşiu.
— Da, Um Saad, sunt de neoprit, i-am răspuns.
Mi-am întins braţul peste spaţiul dintre cele două paturi şi i-am strâns mâna.
— Nu, nu poţi opri trecerea vremii, i-am spus, strângând degetele-i îngheţate, tremurânde.
207
- STÂLPI DE SARE -
Maha
Sub lumina slabă a lunii, faţa tatălui meu părea mai tânără, mai relaxată. Îşi deschise ochii, mă privi cum îl alăptam pe Mubarak şi zâmbi.
— Maha, copilul meu minunat. Mubarak se simte bine?
— Da, tată, îi e doar puţin foame.
— Am vrut întotdeauna să fiu puternic şi să te apăr, însă
Allah mi-a dat altă soartă. Pământul trebuie să fie al celui care-l ară. Nu, al celei care îl ară. Pământul e al tău, Maha.
Asta îmi e dorinţa. Am spus-o şi în faţa imamului şi a lui Raai. Daffash nu merită niciun petic de pământ. Îţi aparţine ţie, iar după tine fiului tău. Au fost martorii dorinţei mele.
Am simţit mirosul plecării. Miros de sudoare, lacrimi şi cărări nebătute.
— Să ai viaţă lungă, tată.
— Ai suferit mult în viaţa asta. Vrerea lui Allah, îmi spuse el şi întoarse capul spre lampă.
Mâinile îmi tremurau, nu erau bune de nimic.
— Inima-mi nu vrea să te părăsească. Are să îmi fie dor de tine. Aş vrea să-l sărut pe Mubarak.
L-am dus pe Mubarak la tata şi l-am apropiat de buzele lui uscate. L-a sărutat pe frunte şi l-a preaslăvit pe Allah.
— Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Allah şi alt profet decât Mohamed.
Vocea-i aspră deveni tot mai slabă. Luna dispăru în spatele norilor întunecaţi. Distingeam forma capului tatălui meu pe pernă. I-am sărutat fruntea, iar el trebuie să fi simţit căldura buzelor mele, pentru că a zâmbit.
