— Sunt eu, Maha. Vreau să trag draperiile.

Ea privi pe fereastră grădina cufundată în întuneric şi apa sclipitoare din piscină.

— Minunat, rosti ea şi oftă.

Paşa urmărea silueta subţirică şi privea părul strălucitor, desfăcut. Continuă să o privească şi atunci când, fredonând uşurel, ea începu să se dezbrace. Merse spre pat şi căzu în genunchi.

— Chipeşul meu stăpân, rosti ea sărutându-i uşor degetele de la picioare.

Era ca şi cum ar fi simţit mângâierea unor aripi de fluturi.

Paşa nu mai fusese niciodată sărutat pe picioare, aşa că ceva înăuntru lui se rupse. Ea continuă să îi sărute şi să îi sugă

degetele de la picioare până când el aruncă la podea păturile subţiri, se repezi şi prinse buzele gemânde. Precum două

furtuni pierdute pe marea dorinţei, trupurile lor se întâlniră.

Hiena îşi lansă atacul asupra lui, înarmată cu limba şi cu dinţii.

Paşa cel lat în umeri se transformă într-un copil ce plângea după lapte şi atenţie. Ea îl muşcă şi suflă asupra lui, muşcă şi suflă până când el deveni doar o spumă în mâinile ei, un burete, uşor de stors până la uscăciune.

Lumina dimineţii îi găsi pe cei doi păcătoşi în pat, capul paşei odihnindu-se în poala văduvei negre. Ea îi mângâia părul şi fredona încetişor.

Din acea dimineaţă, paşa fu asemenea unui inel pe degetul Mahăi. Ea trebuia doar să frece inelul, iar bărbatul se prosterna, îi asculta poruncile şi se supunea. Oamenii spun că ea a început să-i ceară bani, copaci, saci de orez şi de zahăr şi brăţări de aur. Într-o clipită, măreţul paşă începu să

vândă bucăţi de pământ, recolte necoapte şi argintăria. Râul 194

- FADIA FAQIR -

de daruri ce curgea dinspre palat către fermă era tot mai mare şi mai mare.

Asemenea unui muşuroi de furnici harnice, servitorii paşei cărau mereu daruri în ograda Mahăi. Sacii de orez şi de grâne se aflau în fruntea coloanei, în mijloc soseau uneltele, iar la urmă venea mobila. Raai jură că a văzut un convoi de catâri ce cărau sofale, paturi, fotolii şi chiar sobe ce se îndreptau spre gospodăria şeicului Nimer.

Arabii spun că văduva neagră a pus stăpânire pe toate bogăţiile paşei, chiar şi pe hainele pe care le purta. Într-o bună zi, soarele nu mai aduse lumina-i strălucitoare şi începu să pogoare o lumină roşiatică asupra văii nefericirii.

Babele, imamii şi bărbaţii au ţinut o întâlnire ca să afle motivul ruşinii aduse asupra lor de soare. Ce păcat era comis în valea lor? Cine încălca poruncile lui Allah? Bătrâna ce locuia în dolmen îşi netezi rochia şi o stropi cu nisip; ea desenă linii şi făcu găuri; îşi holbă ochii şi apoi rosti teribilul adevăr:

— Maha, fiica Malihei.

Daffash se ridică în picioare, îşi aşeză eşarfa pe cap şi porni în galop spre palat. Paznicul, bucătarul, grădinarul şi cei doi servitori zăceau morţi, cu cercuri galbene în jurul gurilor. Draperiile fluturau în vânt, iar încăperile palatului erau goale, nu mai erau covoare, mese sau scaune. Nimic.

Daffash îşi scoase sabia din teacă şi fugi pe scări, spre dormitorul paşei.

Vai! Oribilă privelişte! Vai, fiinţele lui Allah! Sora lui şi paşa zăceau în pat, sugându-şi unul altuia sângele din venele deschise. Din paşă rămăsese doar un schelet acoperit cu o piele subţire. Faţa îi era palidă. Ochii priveau pierduţi, iar dinţii îi erau roşii. Maha, păianjenul negru, distrugătoarea de case era acum rotundă şi radia de plăcere.

— Allah e mare! strigă Daffash, leul preriilor, şi lovi gâtul nesupus al surorii lui.

Ea se ridică în picioare, îşi deschise gura cea mare cu doi colţi ascuţiţi. Unghiile îi crescuseră mai lungi şi mai ascuţite, 195

- STÂLPI DE SARE -

până ajunseseră asemenea acelor. Fugi spre fratele ei, vrând să înfigă acele în carnea lui. El o împinse şi îşi flutură sabia.

Ea îşi îndoi spatele şi-şi preschimbă mâinile în gheare. Sări în spatele lui Daffash şi începu să-i sfâşie carnea de pe umeri. El privea a implorare către paşă, care sugea vrăjit o venă nevăzută. Daffash se aruncă la podea, capul de pisică al Mahăi se lovi de beton, ea ţipă şi începură să-i crească aripi.

Şoimul pluti prin încăpere, apoi se repezi să sfâşie carnea lui Daffash. El se aruncă pe podea şi nici nu se mişcă atunci când simţi ghearele înfigându-i-se în spate. Şoimul nu simţi viaţă în trupul lui, aşa că se transformă într-un nor de fum.

196

- FADIA FAQIR -

Maha

Trecerea zilelor a închis tăietura din gingii, dar nu a reuşit să vindece rana adâncă pe care o purtam în inimă. Umilinţa, mânia şi faptul că eram pur şi simplu neajutorată. Femeile din tribul Qasim au reuşit să-mi aducă trupul la starea dinainte, însă, încăpăţânată şi demnă, inima refuza să fie vindecată şi continua să plângă în tăcere. Voiam să fiu salvată din satul acela, cu uliţele lui înguste şi casele din lut cu ferestre minuscule. O lipitoare agăţată de munte. Spre deosebire de viermii de pământ, care sunt orbi, dar sensibili, satul era orb şi avea pielea groasă. Trebuia să-mi alăptez bebeluşul. Pielea moale din jurul degetelor lui avea să

dispară, ochii aveau să i se usuce, iar moalele capului avea să i se întărească. Mubarak avea să crească, să devină un bărbat puternic. Oare avea să mă apere de unchiul lui? Avea să frângă el mâna ce l-a ucis pe tatăl lui, Harb, şi i-a pălmuit mama? Mi-am şters faţa cu mâinile şi am oftat.

Am lăsat o parte din văl liberă, ca să-mi pot acoperi atunci când voiam gingiile goale. Nu tot timpul. Doar când bărbaţii din sat mă salutau şi începeau să râdă de mine. Tatăl meu, şeicul Nimer din tribul Qasim, tigrul temut de tribul Hufour, refuza să mănânce şi să bea din clipa în care Daffash i-a rupt bastonul pe spatele meu. El insista să doarmă în magazie, printre sacii de fân şi orz. Mormăia toată ziua:

— E plin de fân, spunea fără încetare.

Îl îmbrăţişa pe Nashmi, câinele, şi plângea:

— Ia-ne, vai, Maliha.

Eram îngrijorată de sănătatea tatălui meu. Tot slăbea şi murmura mereu câte ceva. I-am pregătit micul dejun, l-am pus pe o tavă din pai, şi am mers să-i dau bună dimineaţa.

Se sprijinea pe unul dintre saci, mângâind spinarea lui Nashmi. Pantalonii erau gălbui-maronii din cauza urinei, dungile albe ale cămăşii erau acum de un gri-închis, iar crăpăturile picioarelor lui erau pline de mizerie. Băşicile de la colţurile gurii îi erau acoperite de muşte.

197

- STÂLPI DE SARE -

— Bună dimineaţa, tată.

— Maliha, te-ai întors.

— Eu sunt Maha, tată. Te rog, bea nişte ceai.

Am pus paharul cu ceai fierbinte pe podeaua mizerabilă.

Tare mi-aş fi dorit să mă lase să-i fac baie şi să-i spăl hainele.

— Maha a murit. Ei i-am dat pământul. Acum poate să ia Mubarak gospodăria.

Nu ştiam ce să-i spun. I-am sprijinit capul şi am pus marginea paharului între buzele lui uscate. A sorbit puţin ceai şi apoi şi-a întors capul.

— Destul. Lăsaţi-mă acum. Toţi, toţi să mă lăsaţi în pace.