n-au fost, în cele mai vechi timpuri, o mamă şi fiul ei. Mama cocea pâine, iar fiul se juca lângă ea. În timp ce ea întindea aluatul pe plită, fiul ei se uşura pe pământ. Mama nu găsi nimic cu care să-l şteargă aşa că ceru ajutorul lui Allah. El îi trimise o bucată de mătase. Stăpânită de lăcomie, femeia nu voi să folosească mătasea şi îşi şterse fiul cu o bucată
fierbinte de pâine. Imediat, din pielea lui începură să crească
fire groase de păr. Posteriorul îi fusese ars de pâine şi deveni de un roşu strălucitor. Fiul ei se transformă dintr-unul din fiii lui Adam într-o maimuţă. Allah să ne protejeze de lăcomie şi deformare.
— Singura maimuţă pe care am văzut-o vreodată era cu un străin care a venit la noi în sat, am spus eu.
— Ah, mincinosul acela împuţit!
— Allah să-ţi dăruiască un fiu cu părul asemenea aurului, gura ca un rubin şi ochii asemenea smaraldelor, amin.
— Nişte cafea, mătuşă?
— Binecuvântate fie-ţi mâinile, Maha.
I-am privit ochii înguşti şi i-am zâmbit. Sufletul lui Harb tropăia în jurul casei. De ce nu l-aş fi putut lăsa înăuntru?
Să-l ajut să se întoarcă din ţinutul celor dispăruţi. Era cu noi. Copilul lui se mişca în mine.
— Ai să naşti în curând, Maha.
Am zâmbit şi i-am arătat mătuşii covorul.
— Priveşte, mătuşă, am mai ţesut.
— De ce nu vrei să vopseşti lâna, ca şi celelalte femei din trib?
— Îmi plac bejul şi maroul.
— Maha, tu crezi că eşti altfel decât femeile din trib, spuse Tamam.
— Maro? Mâinile îmi sunt mai întunecate pe zi ce trece, murmură tata. Niciun zgomot în casă, nicio veste.
154
- FADIA FAQIR -
— Mâine nepotul îţi va dansa în jur.
— Lăudat fie Allah.
A doua zi dimineaţă, mi-am băgat poalele rochiei în pantaloni şi mi-am legat strâns bentiţa. Trebuia să arunc o privire portocalilor bolnavi, să văd dacă erau mai bine. Am luat sapa şi am sărit peste canal, îndreptându-mă spre livadă. Toate frunzele bolnave căzuseră la pământ, iar unii dintre portocali erau acum complet golaşi. Am sperat că
leacul era cel bun pentru boala lor. M-am aplecat şi am smuls nişte buruieni, le-am aruncat în apropierea canalului.
O durere surdă m-a lovit în spate. Mi-am cufundat mâinile în apă şi m-am spălat pe faţă. Era doar o durere de spate care venea şi dispărea ca valurile nehotărâte. Am strâns nişte pietre şi le-am adunat lângă un rând de copaci. Voiam să le folosesc ca să ţin apa în afara straturilor. O durere şi mai puternică mi-a cuprins spatele. Am încercat să n-o bag în seamă în timp ce săpam pământul. Trebuia să las plantele să
respire cum trebuie.
Am pus sapa pe pământ şi m-am aşezat lângă canal. Mi-am strâns talia cât de tare am putut cu ambele mâini. Când mi-am lăsat capul pe pământul proaspăt săpat, mirosul de sol roditor mi-a umplut nările. M-am lăsat pe spate, încercând să scap de valurile de nestăpânit ale durerii.
Ciripitul rândunelelor şi sunetul apei curgătoare mi se amestecau în cap. Era rece, umed, sub lămâi. Mi-am înfipt degetele în pământ şi am zâmbit. Două mâini puternice mi-au înşfăcat mijlocul şi au început să stoarcă şi să învârtă. Un vierme de pământ se strecură pe lângă mâna mea, unduindu-se şi apoi îndreptându-se iar. Unduindu-se şi îndreptându-se. Eram maronie şi rozalie. Zgomotul lătratului leneş al lui Nashmi m-a îndemnat să mă ridic şi să merg în casă. Am ridicat capul, dar un alt val de durere mi-a atacat trupul asemenea unor cuţite ascuţite. Soarele era doar un cerc strălucitor sub pleoapele mele. Mi-am lipit obrazul de pământul rece şi am închis ochii. Apa caldă a Mării Moarte îmi masa trupul întreg. Poc, poc, poc. Ca nişte perne 155
- STÂLPI DE SARE -
aducătoare de uşurare. Mâinile lui Harb îmi mângâiau umerii şi ceafa. Când am deschis ochii, de gene îmi atârnau picături de sudoare şi lacrimi. Am gemut, aşteptând următorul val. Privighetoarea trecu fâlfâind pe deasupra apei. Câmpia Mării Moarte se deschidea sub lumina lunii asemenea unei scoici sidefii. Apa sclipea sub pleoapele mele.
Vai, Maliha, mamă, salvează-mă. M-am scufundat din nou în mare.
Durerea a sporit, iar eu mi-am astupat gura cu mâna, ca să nu ţip. Poate că tata n-ar fi suportat să audă un asemenea strigăt de durere. Mi-am întins trupul şi am desfăcut picioarele larg. Durerea era tot mai sfâşietoare.
Auzeam sunetul de tobe ale ţiganilor ce nu-l venerau pe Allah. O gură mică de aer, apoi din nou durerea insuportabilă. Mi-am îndoit genunchii şi am încercat să
respir. Mi-am îndoit din nou genunchii, împingându-mi coapsele în sus, luptând împotriva durerii ce mă sfâşia înăuntru. În depărtare se auzeau lătrături şi melodii de fluier. Un sac de piele plesni, iar din mine năvăli un şuvoi de apă şi sânge. Mi-am aruncat bentiţa şi eşarfa cât colo, mi-am smuls părul umed. Valuri de durere treceau peste mine, iar după fiecare din ele simţeam că înot în mare cu Harb.
Degetele subţiri ale tatălui meu îmi mângâiau părul şi-mi spuneau „o să fie bine”. Nu-mi mai controlam trupul.
Muşchii începură să se contracte. Am strâns cât de tare am putut o mână de pământ, am tras aer în piept şi am împins cu toată puterea, să arunc afară durerea. O bucată rotundă
de carne roşiatică, mustind de sânge şi murdărie alunecă
afară, pe pământ.
Fiul meu? I-am atins trupuşorul alunecos şi am început să
râd şi să plâng. Fiul meu căzuse pe pământul bunicului său.
Un covor de fericire şi uşurare. Era orb şi semăna cu un vierme, dar inima-mi zbură din piept pentru a-l îmbrăţişa.
