— Mă trezeşti ca să-mi povesteşti despre portocalii tăi nenorociţi.
— Nu, ascultă-mă.
După ce am repetat de trei ori aceeaşi explicaţie, Daffash înţelese despre ce vorbeam.
— Are să-mi ia preţul din salariu, spuse el.
— Pe sufletul mamei noastre, Maliha, te rog, adu-mi puţin din leac.
— Bine, am să aduc, zâmbi el.
După trei săptămâni un Land Rover se opri în faţa porţii noastre. Construisem un gărduleţ în jurul stratului de henna şi de ridichi, ca să nu mai treacă paşa peste plantele mele.
Unul dintre servitorii lui Samir Paşa sări din Land Rover şi îmi dădu două butoaie pline cu un lichid alb ce puţea îngrozitor. Mi-am acoperit nasul cu capătul eşarfei şi i-am făcut cu mâna.
Era înalt şi creol. Îmi spuse, ca şi cum ar fi dat ordinul servitorului din bucătărie:
— Pentru copacii bolnavi. Porţi mănuşile astea de cauciuc.
Am rămas cu gura căscată, nu văzusem în viaţa mea mănuşi de cauciuc. Arătau ca mâinile tăiate ale unui om. Îmi îndesă mâna ezitantă într-una dintre ele şi zâmbi.
— Umple stropitoarea cu lichidul acesta, cu mare grijă. L-am amestecat deja pentru tine. Ai grijă să nu verşi deloc pe pământ. Stropeşte copacii de la vârf spre rădăcină. Ai înţeles?
Am clipit în semn că înţelesesem.
— Ziua bună.
Urcă apoi în Land Rover şi plecă ridicând un nor de praf.
Mi-am pus mănuşile şi am cărat butoaiele în curte. Era greu de stropit copacii înalţi, dar am găsit cele două cutii de 152
- FADIA FAQIR -
lemn pe care le adusese Daffash de la ferma şefului său. Le-am pus una peste alta şi am început să stropesc vârful copacilor, cântând: „Baia îţi e rece, şeicule, rece şi răcoritoare, şeicule.” În curând aveam să spăl picioruşele delicate ale fiului meu. „Rece dar răcoritoare, fiul meu.”
Copacii mei se unduiau în tăcere. Era spre binele lor, iar ei ştiau asta.
Duhoarea leacului se ridică sus, tot mai sus spre cer.
Părul, rochia, braţele şi picioarele îmi erau pătate cu lichidul alb. Mi-am scos eşarfa şi bentiţa, am aruncat mănuşile pe un butoi. Uneori simţeam o neîncredere profundă faţă de ajutorul orăşenilor. Dacă leacul pe care îl adusese paşa era doar nişte var pe care arabii îl foloseau la vopsitul caselor?
Pisălogul din mine începu să macine. N-aş fi suportat să
pierd portocalii. Proasta de mine, nu-mi mai rămânea decât să aştept şi să văd.
M-am întors în casă, am fiert nişte apă şi mi-am spălat trupul ce mă durea. Pântecele îmi era mare, copt. Loviturile erau tot mai dese în ultima vreme. Rochia din catifea brodată
a mamei mele fu singura haină curată pe care am găsit-o.
Mâinile îmi erau reci ca gheaţa când am atârnat pe sârmă
lucrurile spălate. Briza răcoroasă sosi dinspre munţi, aducând cu ea mirosul de zăpadă. Am aprins vreascuri în sobiţă şi am lăsat adierea să aţâţe focul; am cărat-o apoi înăuntru şi am pus-o în faţa tatălui meu, care asculta radioul.
— Pe Allah, pot să înţeleg niţel din vorbele lor împopoţonate, rosti el entuziasmat.
Se auzi o bătaie în uşă, apoi Tamam intră în încăpere.
— Bine ai venit, mătuşă, am spus şi i-am sărutat mâna.
Pufai din pipă în camera deja plină de fum şi rosti:
— Cum te simţi, copila mea?
— Sunt bine, mătuşă, doar nişte dureri de spate.
— Ai să naşti în curând. Şi cum se simte şeicul Nimer?
— Sunt bine. Nashmi îmbătrâneşte.
Tamam mai pufăi o dată din pipa ei cea lungă şi rosti: 153
- STÂLPI DE SARE -
— Nu mai ascultaţi aparatul acela. Poveştile noastre sunt mai frumoase.
— Te rugăm, spune-ne o poveste.
— Bine. Opriţi întâi aparatul. Au fost o dată, sau poate că
