spălam, totul era la fel ca înainte.
— De ce vrei să îţi schimbi înfăţişarea?
— Beduinele sunt altfel. Nu-i aşa? Nu folosesc niciodată
creme şi alte prostii din astea. Sau folosesc?
— Nu, nu folosesc.
181
- STÂLPI DE SARE -
— Sunt mai înţelepte ca noi. Noi ne epilăm picioarele cu ceară, ne tundem, ne dăm cu creion în jurul ochilor, ne vopsim buzele. Problema e că bărbaţii nu observă niciodată
schimbarea. Um Gharib, Allah să o răsplătească, spunea că
suntem doar nişte vase. Aşa ne văd bărbaţii. Asta îi interesează. Şi aşa, soră, m-am obişnuit cu casa de pe Muntele Castelului, cu zgomotul traficului din centrul oraşului, cu pietrele prăfuite ale amfiteatrului roman, cu umplutul stomacurilor şi cu călcatul cămăşilor albe. Am uitat cu totul de Hasan cel Isteţ şi tichia lui. Stăteam la soare, citeam Coranul şi număram boabele mătăniilor.
182
- FADIA FAQIR -
Maha
Oaspeţii paşei au început să sosească, în maşini cu tot felul de forme ciudate care pufăiau fum asemenea pipei lui Tamam. Orezul şi carnea de oaie erau bine făcute, iaurtul era gros şi gustos, pâinea era coaptă, iar migdalele erau descojite şi prăjite. Briza răcorea plitele pe care fierbeau oalele imense.
Mi-am şters fruntea şi pe urmă aproape m-am prăpădit de râs când l-am văzut pe al-Hadi. Cămaşa lui albă era mânjită
cu mizerie şi pătată de sânge. Am râs şi i-am mulţumit mamei pentru rochia mea neagră. Stelele străluceau pe un cer senin, de un albastru-închis. Avea să fie o seară
minunată. M-am spălat pe faţă şi pe mâini, mi-am scuturat praful şi murdăria de pe rochie, apoi am cufundat în iaurt lingura de lemn.
Am gustat iaurtul fierbinte, opărindu-mi limba. Păr blond şi uniforme elegante începură să se strângă în grădină din faţă bine luminată. Am zărit vulturi din aur ce străluceau pe piepturile bărbaţilor. Mâinile au început să-mi tremure. Am aruncat lingura fierbinte în foc şi mi-am şters fruntea.
Munţii. Trupul lui Harb fusese tăiat în două, ca oaia pe care o găteam eu. Nu mai rămăsese nimic din piciorul lui drept.
Muştele agitate îi lingeau frumoşii ochi căprui. Mi-am dus mâinile la cap şi l-am întrebat pe Esrur:
— Cine sunt oamenii ăştia?
El făcu un gest cu mâna-i neagră şi subţire, ca şi cum ar fi rupt un trandafir, şi-mi răspunse:
— Stăpânii noştri, englezii.
— Unchiule, am gătit mansaf- ul ăsta pentru ei?
— Da.
L-am văzut pe Daffash dând mâna cu unul dintre ofiţerii englezi. Am pornit către el. Când m-a văzut, în rochia-mi neagră şi cu bentiţa întunecată, îndreptându-mă către el, a tresărit. I-am spus, uimit cum era:
— Vreau să stăm de vorbă.
183
- STÂLPI DE SARE -
— Nu acum, şuieră el şi continuă să-i zâmbească
englezului.
— Trebuie să stăm de vorbă acum, i-am spus.
S-a îndepărtat de oaspeţi şi m-a urmat în grădina din spate, unde cele două vase mari cu iaurt făceau bulbuci.
Vocea îi era plină de mânie rece atunci când îmi spuse:
— Ce vrei, văduvă neagră?
Bărbia îmi tremura când l-am întrebat:
— E adevărat ce mi-a spus Esrur? Ăştia sunt englezi?
— Da, căpeteniile celor mai bune triburi engleze.
— Dar englezii l-au omorât pe Harb, am rostit eu încercând să-mi revin.
— Prostii. Oamenii ăştia nu sunt în stare să omoare nicio muscă, îmi răspunse, apoi îşi întinse pelerina şi se întoarse în mijlocul musafirilor străini.
M-am aşezat şi am început să amestec în orez. Încercam să mă stăpânesc. Esrur mă privea cu ochii trişti. Am oftat, dar când l-am văzut pe Daffash stând lângă poartă şi fluturându-şi mâinile în aer, făcându-i pe unii dintre oaspeţi să râdă în gura mare, am sărit în picioare strigând:
— Întunecată fie luna! Întuneric fie asupra capetelor voastre!
Am început să mă învârtesc, să mă tot învârtesc în cercuri ca o capră în care a fost înfipt cuţitul. Ruşine să-ţi fie, Maha.
— Ruşine!
Daffash, fiu de câine. Nu ştiusem că găteam pentru englezi. Am lovit cu piciorul oala mare din metal şi am mers în grădina din faţă, unde musafirii curaţi, parfumaţi, îmbrăcaţi în alb stăteau de vorbă unii cu alţii. Am ţinut capul sus şi l-am întrebat pe paşa în auzul tuturor:
— De ce nu mi-ai spus că am gătit pentru străini?
— Nu sunt străini, îmi răspunse el trăgând din trabuc.
— Dar ea cine e? întrebă un ofiţer bătrân, într-o arabă
caraghioasă.
— Sunt Maha, fiica Malihăi, fiica Sabhăi.
