Am lăsat jos cufărul din lemn ca să-l salut pe Nashmi, care şchiopăta, venind cu greutate spre mine.
— Vai, ce ţi s-a întâmplat, băiete? Uite ce ochi lăcrimoşi şi ce bot adulmecător!
Trebuie să mă fi recunoscut după miros, pentru că a început să latre şi să-şi frece nasul de picioarele mele. În timp ce-l îmbrăţişam pe Nashmi, am auzit mersul târşâit al tatălui meu. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut stând acolo, 144
- FADIA FAQIR -
cu cămaşa lui murdară în dungi şi cu ochii conturaţi cu kohl.
M-a îmbrăţişat tremurând. Am început să plâng pe umărul lui, să tot plâng.
Plângea şi el, îngăimând:
— Gata, Maliha. Gata, gata, Maliha.
Mi-a mângâiat părul cu degetele-i subţiri şi a spus:
— Şşş, fiica mea Maha este o iapă arabă. Iepele arabe nu plâng niciodată.
Mi-am şters lacrimile cu mâneca şi am spus:
— M-am întors şi am să rămân.
— E casa ta, e livada ta, copila mea.
Când am intrat în cameră am găsit înăuntru două saltele, un vas din lut plin cu apă, două covoare din piele de oaie şi o cutie mare, maro, cu pântece alb şi două butoane negre, în colţ.
— Ce-i asta?
— Fratele tău Daffash a adus-o. Îi spune radion.
— Radion? rosti Nasra şi începu să danseze în jurul lui.
— Îi dai două bucăţi de mâncare, pe urmă apeşi pe butonul acesta şi îl învârţi, iar el începe să cânte şi să
vorbească.
Nasra apăsă repede butonul şi o voce puternică rosti tare:
— Aici Radio Iordania din Ierusalim.
Am început să râd de Nasra care sări înapoi strigând:
— Cutia asta e posedată de jinnii soldaţi şi de Stăpânul nostru, Solomon.
Daffash intră brusc în cameră, ne privi bănuitor şi spuse:
— Cum e voia lui Allah! Tot tribul umblă la radioul meu.
— Frate, ce mai faci?
— Văd că ţi-ai adus cufărul. O şedere lungă, se pare.
Tata îşi agită bastonul din lemn în aer şi spuse:
— Foarte lungă.
Daffash îşi răsuci mustaţa între degetul mare şi arătător, apoi rosti:
145
- STÂLPI DE SARE -
— Idioata asta se teme de aparat. E simplu, ei vorbesc la Ierusalim şi noi îi auzim aici. Un prieten de-al meu, om important, mi l-a dat.
Învârti butonul şi ajunse la o limbă pe care nu o puteam înţelege. Se auzea ca şi cum cineva s-ar fi sufocat sau n-ar fi fost lăsat să respire. În cele din urmă am auzit puţină arabă, dar nu puteam înţelege restul cuvintelor.
Daffash îl opri şi spuse:
— Vorbesc în engleză. Bun. Pleacă acasă acum, nunta s-a terminat.
— Aici e casa mea şi aici rămân.
— S-a întors aducătoarea de nenorociri, spuse el şi ieşi trântind uşa.
Nu mai aveam decât un cocoş, nişte găini, un câine pe moarte şi câţiva portocali. Tata stătea pe podea, sprijinindu-se de perete. Părea bătrân, obosit şi pierdut. Mi-am aşezat capul în poala lui şi am spus:
— Tată, sufletul meu, sunt însărcinată.
