Satul orb se agăţa încă de povârnişul muntelui ca o lipitoare.
Sat idiot! Faţa asudată a lui Salih strălucea în depărtare. De pe platoul lui înalt, îşi flutură mâna în care ţinea o bară de fier. I-am făcut şi eu cu mâna.
— Viaţă lungă ţie şi copiilor tăi, spuse el.
Mi-am coborât capul şi am trecut dincolo de platou.
Am mers spre Iordan, lăsând satul în urmă. Munţii se înălţau în spatele satului, protejându-l de duşmani. Oameni care purtau aceleaşi haine ca ale noastre şi vorbeau aceeaşi limbă, dar erau străini. Acasă era mirosul de busuioc şi de cimbru ce oferă sufletului odihnă. Gânguritul porumbeilor şi 138
- FADIA FAQIR -
ciripitul rândunelelor mă purtară în vremuri mai fericite.
Vremurile în care Harb îşi înfăşura pelerina în jurul umerilor mei. Îmi era frig. O parte din iubitul meu creştea în mine, asemenea unei flori ce îmbobocea. Nu erau flori de primăvară. Sunetul apei curgătoare şi mirosul unui foc ce se stingea mă făcură să mă simt mai uşoară, mai subţire şi mai curată. M-am aşezat pe vine, mi-am cufundat mâinile în râu, mi-am umplut palmele făcute căuş cu apă şi apoi mi-am spălat faţa. Burniţa rece îmi trecea prin piele, ajungând până
la plămâni. Am privit cerul şi am oftat.
Stând pe saltea, mi-am dat seama că în încăpere era întuneric şi umezeală. Soarele după-amiezii nu reuşea să
intre prin ferestruica îngustă. Mi-am acoperit umerii cu şalul purpuriu-deschis pe care mi-l dăduse Harb. Unghiurile casei lui Tamam erau mai ascuţite ca niciodată. Tamam pufăia dâre de fum ce arătau precum norul de nisip ridicat de armăsarul lui Harb. Ea îşi pierduse fiul, iar eu îl pierdusem pe geamănul sufletului meu. Când am văzut covorul neterminat zăcând într-un colţ mi-am dat seama cât timp am petrecut în uitare, suspendată între un cer plictisit şi un pământ crud.
M-am întins pe saltea şi am privit particulele micuţe de lumină ce pluteau prin fereastra îngustă din partea de sus a zidului. Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilelor sperând să aud zgomotul familiar al copitelor în galop, însă în locul lor am auzit cântatul cocoşului şi ciripitul rândunelelor. Mi-am trecut uşor mâna peste pântece şi am simţit lovitura unui picioruş. Mama mea, Maliha, avea un nepot! Vai!
Copilul meu? Nu se putea. Fereastra deveni dintr-odată mai mare, iar particulele de lumină zâmbeau toate. Am văzut un stol de porumbei aterizând precum un nor de ploaie deasupra portocalilor din livada noastră. M-am hotărât.
Aveam să mă mut înapoi în casa tatălui meu. Da, asta trebuia să fac. Harb îmi ceruse să am grijă de mama lui.
Aveam nevoie de livadă. Trebuia să încep să lucrez.
139
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad
— Maha, soră.
— Da, Um Saad, am răspuns şi mi-am întors capul pe pernă.
Fereastra mică, cu gratii, lăsa să intre o lumină palidă ce făcea ca patul, mesele şi Um Saad cu eşarfa ei roz, să pară
ireali.
— Salam a închis uşile şi a oprit luminile. Pot să încep să
vorbesc, nu-i aşa?
— Da, Um Saad, poţi.
— Un mare „aah” din tot sufletul, mai întâi. Când Abu Saad se întorcea de la muncă, îi aşezam picioarele într-un lighean şi le spălam cu săpun şi apă. Era măcelar în piaţa de măruntaie de pe acoperişul râului – acoperiseră râul cu beton – din centrul Ammanului. Cizmele lui înalte din cauciuc negru erau întotdeauna acoperite cu sângele şi excrementele oilor şi caprelor. Pe viaţa ta, dura ore întregi să
le frec şi să le curăţ; puneam chiar şi gaz în lichidul cu care spălam, ca să curăţ cuţitele şi să înlătur mirosul persistent.
O duhoare scârboasă ce mă ducea cu gândul la moarte şi la canale. Mă striga cu vocea lui subţire şi-mi cerea să aştern masa. Aveam mereu la masă carne, rinichi, inimi de pui, picioare de capră şi maţe de oaie. Odată mi s-a întors stomacul pe dos şi am vomat totul pe masa rotundă, joasă, din lemn. Nu-mi dau seama cum am rămas însărcinată.
Trupul meu a părut să preia controlul şi a început să se umfle şi să se umfle, asemenea balonului uriaş cu care englezii au zburat peste Muntele Castelului. Acolo am trăit cea mai mare parte din viaţă, pe Muntele Castelului. Îmi uram trupul, buricul ce-mi ieşea în afară şi copilul care mă
storcea de viaţă dinăuntru. Petreceam ore în şir frecând burţile de oaie cu faină şi lămâie, aşa că nu aveam niciodată
timp să privesc prin fereastră la amfiteatrul roman ce se întindea în vale. Casa lui Abu Saad avea trei camere şi o verandă cu vedere spre centrul oraşului. Amfiteatrul a fost 140
- FADIA FAQIR -
apoi invadat de străini din lumea întreagă. Soră, ei traversează păduri şi câmpii ca să cerceteze pietre vechi, pline de muşchi. Ciudaţi oameni. Trecutul? Cine vrea să-şi amintească trecutul? De câte ori se întorcea acasă Abu Saad, seara, aducea o găleată de cauciuc plină de burţi şi de maţe pline încă de bălegar şi de mâncare stricată. O luam de la început cu curăţatul, iar şi iar.
Doar cântam şi frecam,
Poştaşii s-au plâns
De multele mele scrisori.
Atunci când ochii îmi plângeau,
Luminile-mi erau aprinse.
O, lună, o, lună, spune-i
Bună seara iubitului meu.
