Am încercat să-mi îndoi picioarele sub mine, dar refuzau să mă asculte. Mi-am aşezat capul pe pernă şi am încercat să adorm. O fâşie de catifea udă. Pumnale strălucitoare.

Armăsarul lui Harb galopând şi ridicându-se pe picioarele din spate. Vulturi din metal. Pieptul lui Harb era pătat cu sânge proaspăt. Mirosul de sânge, de sudoare şi sunetul respiraţiei grele. Curaj. Fiul meu, acoperit de unt şi mizerie, era legat de o sfoară pe care o ţinea Daffash. Legată strâns în jurul gâtului copilului. Mai strâns. Daffash hohotea de râs.

Am sărit în picioare căutând feţişoara copilului meu. Respira greu şi se vedea cum ochii i se dădeau peste cap pe sub pleoape. Când era gata să plângă mi-am amintit ce-mi spusese odată tata. Când îngerii îi spun unui copil că mama lui e moartă, începe să plângă în somn şi când îngerii îi spun că mama lui este în viaţă, el zâmbeşte în somn. Mama lui Mubarak era în viaţă, puternică şi avea să-l protejeze chiar dacă ar fi trebuit să se lupte cu însuşi îngerul morţii.

Samir Paşa veni la noi într-o dimineaţă şi mă rugă să merg în vinerea aceea la ferma lui, să-i dau o mână de ajutor bucătarului său. Eu tocmai spălam scutecele lui Mubarak.

Oaspeţii lui, îmi spuse el, doreau să guste adevăratul mansaf beduin, însă bucătarul lui era sudanez. Am zâmbit. Îmi spuse că bucătarul nu ştia nimic despre capre, orez şi iaurt.

Îmi mai zise că atât tata, cât şi fratele îmi dădeau voie să

merg în casa lui vineri.

— Da, paşă, am să vin cu o condiţie: să-mi aduc cu mine propriile turte de iaurt uscat.

— De acord, doamna mea, spuse el şi zâmbi.

Dinţii lui albi strălucitori şi cizmele lungi din cauciuc, ce făceau ca picioarele lui desculţe să nu atingă pământul, erau un semn al faptului că era străin. Pantalonii kaki şi cămaşa ce-i acoperea silueta înaltă îl făceau pe paşa să arate ca un dezertor. Am continuat să frec scutecele bebeluşului meu, apoi le-am înmuiat în apă cu săpun. Am aruncat apa 174

- FADIA FAQIR -

murdară şi am mai turnat din butoi. Paşa a sărit înapoi în Land Roverul lui şi a plecat, ridicând un nor de praf. Tata apăru târşâindu-şi picioarele pe pământ. Se aşeză pe treapta de la intrare şi şi-l aşeză pe Mubarak în poală.

— Dacă pleci, să ai grijă.

În noaptea aceea am visat încăperi spaţioase şi perdele transparente zbătându-se în vânt. Podelele erau acoperite cu covoare chinezeşti, iar saltelele cu feţe din mătase. Perne brodate, vase şi tăvi din alamă strălucitoare. Bărbaţii purtau pantaloni, fără cămăşi lungi, iar femeile erau pe jumătate goale, cu multe pene în păr. Aveau sprâncene şi buze subţiri.

Hulala îmi spusese că femeile de la oraş îşi desfac picioarele pentru orice bărbat. Oare o fac în faţa tuturor? Nu. Nu. Am simţit un gol straniu crescând în mine. Am legănat pătuţul lui Mubarak şi apoi am închis ochii. Inele colorate de lumină

pluteau sub pleoapele mele. Aşa avea să arate palatul vineri seara. Harb ar fi trebuit să fie acolo, atingându-mă, dezmierdându-mă, sărutându-mi urechile. Cioara lui Sahi îmi spuse că trebuia să dorm. Uită lumea şi închide-ţi ochii cu hotărâre. Ai putea, chiar ai putea să adormi.

Vineri după-amiaza, Samir Paşa şi Daffash veniră să mă

ia.

— Tată, ţi-am pregătit mai multe punguţe cu cimbrişor şi zahăr candel pentru băiat. N-am să lipsesc mult, am spus, şi mi-am suflecat poala rochiei ca să mă urc în Land Rover.

Când bărbatul închise uşa şi porni motorul, mi-am dat seama că eram luată cu o maşină. Uşi din metal, ferestre, roţi, un motor care torcea. Am ameţit pentru că picioarele mele nu mai atingeau pământul cel milostiv. M-am prins cu mâinile de scaun şi mi-am ţinut răsuflarea. Daffash văzu expresia de pe faţa mea şi începu să râdă. Paşa spuse:

— Nu te teme, e ca un fel de cal.

În vreme ce goneam spre munţii din Hamia, am văzut un armăsar negru galopând în jos pe povârnişul muntelui. În ultima vreme nu îmi mai umpleam ochii cu imaginea călăreţilor. După munţi urmau alţi munţi, iar după câmpii 175

- STÂLPI DE SARE -

alte câmpii. Dintr-odată, cerul rece, albastru, se umplu cu păsări. Plecau din vale? Nu le învinuiam. Tufişurile uscate, scunde, dispăreau treptat. Dealurile din nordul văii erau acoperite cu şofran galben, cu irişi roz şi negri. Cu cât înaintau, cu atât mai verde era peisajul. Plantele strălucitoare şi păşunile erau dureroase privirii. Mi-am şters ochii cu eşarfa şi m-am sprijinit de geam.

Am apucat-o pe un drum îngust mărginit de sălcii uriaşe.

Un negru, ce păzea poarta înaltă, ne făcu semn cu mâna când intrarăm. Era îmbrăcat cu o haină lungă, groasă, iar pe umăr îi atârna o puşcă. I-am zâmbit, apoi mi-a căzut privirea asupra câmpului. Nu-mi venea să cred cât de groşi şi de verzi erau copacii din jurul meu. Eu eram mândră de cei patruzeci de copaci ai mei, iar în livada paşei trebuie să fi fost sute de copaci. Crengile erau prinse laolaltă, ţinând afară soarele şi făcând locul răcoros şi umed. Mirosul de frunze, de citrice şi de bălegar umplea aerul. Crânguri de un verde crud se întindeau de la micul drum până la linia orizontului. Am trecut printr-o altă poartă de fier şi ne-am întors, trezindu-ne în faţa unei case de un alb strălucitor. De pe vârful dealului, arătase ca o pată albă pe linia orizontului.

Paşa opri motorul şi parcă maşina în curtea asfaltată. În mijlocul curţii se afla un strat rotund de flori, plin de arbuşti de iasomie, de fucsii albe şi de leandri de culoarea coralului.

Florile de iasomie răspândeau un parfum încântător şi învăluiau întregul palat în norul aromei lor. Am mirosit câteva dintre florile albe. Paşa întoarse capul şi zâmbi:

— Îţi place iasomia?

— Da.

Îmi privi faţa pentru prima oară. O privi cu adevărat şi mă

văzu pe mine, văzu că eram o femeie căreia îi plăceau florile de iasomie. Înainte, fără îndoială, eram doar unul dintre punctele negre care se mişcau prin vale.

— Am să-şi trimit o tufă.

176

- FADIA FAQIR -

Grădina din spate era plină cu măslini, palmieri şi bananieri. Ferestrele erau nişte foi mari, ovale, de sticlă

strălucitoare.

Fiecare uşă era mare cât o cameră întreagă din Hamia.

Oamenii de la oraş erau nerăbdători să intre şi să iasă foarte repede din case. Cu asemenea ferestre şi uşi nu puteau rezista frigului tăios. O casă construită din sticlă avea vedere spre un lac pătrat.

— Piscina, îmi explică paşa.

— De ce? Nu puteţi merge la Marea Moartă?

— Prefer să înot în apă dulce, spuse el şi mă conduse printr-o uşă din spate ce ducea în bucătărie.

Era o încăpere spaţioasă şi cu tot soiul de ustensile de cate nu mai văzusem niciodată. Bucătarul sudanez stătea protector lângă plite. Boneta roşie îi era aplecată în faţă.

Ochii lui mari, rotunzi, îmi spuneau că nu mă plăcea şi că se opunea prezenţei mele în bucătăria lui imaculată.

— Te rog să te simţi ca acasă, îmi spuse paşa şi plecă din bucătărie.

— Bună ziua, unchiule, am îndrăznit eu.

— Nici un bună ziua şi nici o politeţe. Treci la muncă, fato.

— Ascultă, paşa m-a rugat să vin aici şi să te ajut.

— Şi mai şi răspunzi? spuse el.

Am mers în salon ca să mă plâng paşei. Perdelele erau grele, de culoare galbenă, scaunele erau de un verde prăfuit, iar covoarele de pe jos erau asemenea celor pe care le ţeseam eu şi surorile mele. Paşa vorbea într-o limbă străină, cu un mâner negru ce avea o ureche rotundă. Continuă să