— Allah e mare! strigă imamul cât de tare putea.

Eu mă temeam că băiatul putea să surzească din cauza zgomotului atât de puternic. Imamul îl puse pe Mubarak pe saltea, puse o grămăjoară de bălegar sub glandul lui, apoi scoase un pumnal ascuţit dintr-un suport de piele învechită.

Inima îmi coborî până în genunchii ce-mi tremurau, iar totul din mine începu să se frământe.

— În numele lui Allah.

Apucă capătul penisului lui Mubarak într-o mână şi pumnalul în cealaltă.

— Vom înlătura necredinţa şi necurăţenia, rosti el, şi tăie bucata de piele ce atârna.

Femeile ce găteau afară cântau:

Circumcis, o, Shalabi,

Lacrimile-i preţioase curgând.

Pe coapsele-i micuţe curgea sânge. Hulala puse amestecul de bălegar cu pământ şi piatră acră pe rană.

— Ia-l în braţe, Maha, şi învârte-te.

Mi-am luat în braţe fiul ce sângera neîncetat şi m-am plimbat în jurul casei de şapte ori, să-i potolesc durerea, şi să-l apăr de deochi.

Circumcis, o, Shalabi.

Ascute-ţi cuţitul,

Fă-ţi mâna uşoară.

167

- STÂLPI DE SARE -

Bebeluşul meu tot plânse până ce lacrimile i se scurseră

pană în urechi. În timp ce mergeam, am încercat să-i pun legăturica de schinduf în gură. Nu a vrut-o. Am mers în magazie, mi-am scos un sân şi i-am pus sfârcul în gură. A plâns în continuare şi nu a vrut să sugă. După mai multe încercări, a apucat cu limba sfârcul întins, şi a început să

sugă. În timp ce-i ştergeam lacrimile cu mâneca, plângeam şi eu. Lumina ochilor mamei lui suferea. Dădea drumul sânului, apoi îl apuca iar. Suferea. Rana, plină de praf întunecat, încă sângera. Vai, unde era tatăl lui? Unde era Harb?

Dacă îl răneşti pe cel frumos

Am să te blestem, Shalabi.

M-am întors în camera principală. Femeile mâncau ce rămăsese din mansaf, iar bărbaţii sorbeau cafea în cort. Am vrut să-mi înfăş fiul, dar cotoroanţele nu m-au lăsat, spunând că rana trebuia să stea descoperită ca să se vindece repede. Cu vocea-i ascuţită, Hulala adăugă:

— Urina o s-o vindece.

L-am pus pe Mubarak în leagăn şi am oferit stafide şi boabe fierte oaspeţilor mei. Vocile bărbaţilor ce plecau ajunseră până la urechile femeilor:

— Felicitări.

— Lăudat fie Allah.

— Să-l vedeţi mire.

Tata intră în cameră şi puse cinci dinari de aur sub perna lui Mubarak. I-am sărutat mâna şi i-am spus:

— Fie ca binecuvântările tale să dăinuie asupra capetelor noastre.

Trebuie să fi văzut urmele de lacrimi de pe obrajii mei, căci şi-a mişcat bastonul şi a spus:

— Nu fi tristă pentru că eşti cea mai înălţată.

Am dat din cap şi l-am urmat pe tata până la uşă. Bărbaţii se înfăşurau în pelerine şi-şi luau rămas-bun, toţi în afară de 168

- FADIA FAQIR -

şeicul Talib, care stătea de vorbă serios cu fratele meu. De când avea şeful tribului timp pentru fratele meu? Om trăi şi om vedea.

Fiecare ţipăt slobozit de buzele fiului meu îmi făcea inima să se strângă. Rana mai sângera încă, acum încet. Nu înţelegeam rostul acelei tăieturi. Imamul Rajab îmi porunci să îngrop pieliţa tăiată, ca să nu o mănânce pisicile sau câinii. Am aşezat sub un lămâi o parte din fiul meu.

Mubarak s-a tot trezit şi a plâns în noaptea aceea, aşa că l-am legănat şi l-am plimbat prin casă ca să-i ostoiesc durerea. Poate că vântul rece avea să-i răcorească rana.

Nashmi lătra din când în când, dar strigătele lui Raai erau mai dese. Raai proteja cu hărnicie onoarea femeilor din trib.

Dar cum le-ar fi putut apăra pe femei de propriile lor vise? L-am strâns pe Mubarak şi mai aproape de piept şi am continuat să mă plimb. Palmierii se întindeau parcă să

atingă cerul întunecat. În noaptea fără lună, arătau ca nişte beţe arse. Doi îndrăgostiţi. Aveam vedenii. Sufletul lui Harb era captiv în cer. Voia să fie alături de mine şi de fiul lui.

Puteam să aud chiar şi sunetul paşilor lui. Să-l eliberez.

— Harb, eşti geamănul sufletului meu, soţul meu, dragostea mea, viaţa mea.

Lumina dimineţii se întindea acum pe cer, transformându-l într-un albastru difuz. Momentul răsăritului îmi săltă

inima. O ridica sus, până la Muntele Latroun, unde călugării rosteau rugăciunile de dimineaţă. Când dinspre minaret se auzi strigătul „Allah-u-Akbar”, Mubarak îşi închise ochii mari şi adormi epuizat. L-am pus în pătuţul lui şi l-am acoperit cu o pânză albă, subţire.

169

- STÂLPI DE SARE -

Um Saad

— Maha, soră?

În seara asta luna e asemenea unui os bătrân şi strâmb.

Putrezesc în spitalul acesta alb şi am să pier în curând. Am tras cearşaful alb peste piept şi am spus: