— Vrea să ştie dacă rana a început să te mănânce, Murjan.
— Da. E mai uscată decât coasta Mării Moarte.
Chiui, apoi îmi spuse:
— Se vindecă rana ta.
Începu să sufle în fluier şi să cânte:
Aşteptăm călăreţii, noi.
Va înfrânge noaptea lungă, el.
Va aduce soarele acasă, amin.
M-am alăturat şi eu cântecului ei, iar vocile noastre răsunară în întreaga vale, implorându-ne bărbaţii să se întoarcă acasă. Vocea mea era asemenea croncănitului unui corb negru ce aduce despărţire şi distrugere. Strigam „Amin!”
125
- STÂLPI DE SARE -
şi băteam firele cu stinghia astfel încât să formeze pe covor faţa demnă a lui Harb. „Amin”, linişte, clinchet, apoi lovitură.
Mătuşa Tamam intră într-o dimineaţă în cameră, scărpinându-se în cap. Mă privi în ochi şi spuse:
— Rana ţi s-a vindecat. Scutură-ţi mijlocul şi treci la treabă.
— Mătuşă, vreau să termin covorul.
— Preşurile maică-tii. Prostii.
— Covorul ăsta nu e un preş al mamei. Viaţa ei, degetele ei, trupul ei au fost toarse şi ţesute în covorul ăsta minunat.
Îşi umplu pipa cu tutun proaspăt şi pocni din buze. Eu am împăturit covorul, am înfăşurat firele pe roata de tors şi am pus bătătorul într-un sac. Când am încercat să mă ridic pentru prima oară după atâtea săptămâni, podeaua începu să-mi alunece de sub picioare. M-am sprijinit de perete şi încăperea reveni la poziţia normală. Mi-am legat eşarfa şi am fixat-o cu o bentiţă neagră, apoi am scos capul pe uşă.
În vale sosise vara şi-i auzeam acum pe cosaşi cântând, Recolta noastră aurie, ya ya ya,
Tăiem, adunăm, ya ya ya.
Sufletul meu întâmpină cu bucurie parfumul florilor de portocal. În curând recoltele aveau să fie vândute, iar fetele cuminţi aveau să se mărite. Vânătoarea şi cursele de cai aveau să ne împiedice să dormim în timpul nopţilor fierbinţi de vară. Am înconjurat casa, să le urez „bună dimineaţa”
plantelor mele. În straturile micuţe, ridichile, henna şi busuiocul erau galbene, ofilite, moarte. Un vânt straniu suflase prin vale şi ceva malefic coborâse asupra capetelor noastre. Doar pentru nişte tulpini prosteşti, ofilite. Probabil nu erau prosteşti. Frunzele maronii care porniseră spre creatorul lor îmi vorbiră despre moarte şi despre trupuri întinse în sanctuare. Eram sigură că mirosul pe care îl simţeam era duhoarea putreziciunii şi a creaturilor ce părăseau viaţa.
126
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, soră.
— Da, Um Saad.
— Îţi e mai bine acum? S-a ridicat ceaţa ce te înconjura?
— Da. Camera e senină acum, i-am răspuns eu, privind prin fereastra cu gratii.
Am scuturat din cap, să scap de ameţeala provocată de medicamentele doctorului englez. Valea abruptă ce înconjura spitalul era plină de ceaţă, o negură ce făcea câmpiile invizibile. Puteai auzi cântecele ţăranilor, puteai mirosi pământul arat, simţeai chiar şi frigul dar nu vedeai nimic.
— Cine vrea să aibă o minte limpede? Cine vrea să-şi amintească cum tata m-a pălmuit peste faţă, chiar atunci, pe loc, şi m-a împins în casă? Îţi jur pe viaţa ta, când am văzut figurile mulţumite ale femeilor, care aşteptau să vadă
mireasa şi s-o inspecteze, picioarele au început să-mi tremure şi l-am privit din nou pe tata, care stătea în faţa uşii, blocându-mi vederea spre stradă. Cu vocea tremurătoare am şoptit:
— Tată, Allah să-ţi apere femeile, Allah să-ţi dea viaţă
lungă. Am să-ţi fiu sclavă toată viaţa.
El clătină din capul acoperit cu un turban.
Femeile grăbite m-au împins către baldachin şi m-am aşezat acolo cu mâinile împreunate în poală. Mă simţeam ca o capră friptă, umplută cu orez şi carne tocată de vită, decorată cu pătrunjel, gata să fiu servită oamenilor nerăbdători.
Am distins pe fereastră o siluetă neagră, în depărtare. O
furnică neagră? O femeie ce smulgea buruienile de pe pământul ei? Mi-am privit unghiile. Erau curate. Albe, fără o linie de noroi.
Când am văzut obrajii căzuţi ai mirelui şi mâinile lui bătrânicioase, l-am privit cu ochi rugători pe tata, care încă
stătea în faţa uşii, sprijinindu-se de cant.
