— Răspunsul e nu.
Muhammad şi-a şters fruntea cu o batistă albă şi s-a repezit afară din casă. Înainte să mă prăbuşesc pe podea, am apucat să-i aud paşii grei coborând treptele înguste. M-am prăbuşit şi am început să strig din toate puterile numele lui Hasan cel Isteţ. Alunecă în uitare. Alunecă într-o altă
identitate. Părăseşte trupul ăsta. Mama a turnat apă rece ca gheaţa peste trupul meu scuturat de friguri. Nu puteam opri şuvoiul de lacrimi, nu puteam mişca mâinile sau picioarele, nu mă puteam opri din a striga „Hei, Hasan cel Isteţ, adu-mi-l la mine.”
M-am frecat la ochi. Începeam să înţeleg la ce se referea Um Saad când vorbea despre „identitate”.
— Îţi jur pe viaţa ta, sora mea beduină, peste o săptămână
mi-au spus să mă îmbrac cu cele mai bune haine ale mele.
— Puloverul din mohair şi fusta în carouri? am întrebat eu.
— Ai să porţi una dintre rochiile mele, mi-a răspuns mama cu vocea-i pierită.
— Dar sunt prea slabă.
Mama a aruncat o rochie albă pe patul cel vechi şi a început să-şi dea contur buzelor cu un creion purpuriu.
Privindu-şi reflexia gurii colorate în oglindă, mi-a spus:
— Suntem invitate la o nuntă.
120
- FADIA FAQIR -
Am început să sar în sus de bucurie.
— Am voie să ies din casă?
— Da, ai voie. Tatăl tău, cu inima lui mare, te-a iertat.
Rochia mamei mirosea a Ramaj, parfumul coreean ieftin pe care îl folosea ea. Mi-am tras-o peste cap şi am legat o eşarfă roz-aprins din mătase în jurul taliei largi a rochiei.
Arătam ca un ac înfăşurat într-o batistă. Mi-a dat voie chiar să mă machiez puţin. Mi-am conturat ochii cu kohl, am schiţat câte un cerc purpuriu pe fiecare obraz şi mi-am pictat cu roşu aprins buzele crăpate. Din oglindă mă privea Shushu, clovnul, cu eterna lui lacrimă albă. Părul îl aveam mai lung ca de obicei, din cauza timpului petrecut închisă în casă. Um Abdu obişnuia să-mi tundă părul cu foarfeca ei ascuţită. Când am ieşit din casă vântul rece m-a lovit peste faţă. Eram bucuroasă să simt sub picioare treptele reci din piatră ce duceau spre stradă. Am privit către jaluzelele închise şi am zâmbit. Nu mi-am dat seama că tocmai îmi luasem la revedere de la găurile în formă de stea. În timp ce mergeam pe trotuarul de vizavi de magazinul lui Muhammad, i-am auzit canarul galben cântând. Inima mi s-a cutremurat în pieptul încordat. Mi-am fixat privirea asupra trotuarului mizerabil. Sunet de tobe şi cântece trecură prin fereastra cu ornamente:
Am sosit, am sosit, am sosit.
Am adus mireasa şi am sosit.
Mi-am dus mâna la inimă şi am întrebat:
— A cui nuntă e asta?
Tata m-a privit în ochi şi mi-a spus:
— A ta.
— Poftim, tată?
— A ta.
Nunta mea? Nunta mea! Am izbucnit în râs şi am început să dansez pe treptele casei aceleia mari. Tra-la-la, tra-la- la, fii fericită, inimă. Nunta mea? Nunta mea!
121
- STÂLPI DE SARE -
Um Saad s-a oprit din povestit şi a început să se joace cu eşarfa roz ce-i acoperea părul cernit. Lumina albastră a lunii se oglindea în barele de metal ce stăteau de strajă la fereastră. Îşi ridică privirea şi mă văzu plângând aşa cum plângea fiul meu Mubarak când avea patru luni şi îi dădeau dinţii. Îşi îndreptă spatele şi mă întrebă cu o voce şoptită:
— De ce plângi?
Nu am răspuns. Nu-i puteam răspunde. Dintr-odată, expresia feţei ei se prăbuşi şi începu şi ea să plângă.
Împreună tăcurăm o criză de plâns şi de urlat pentru nunta ei, pentru nunta mea, norocul ei, norocul meu, viaţa ei şi viaţa mea.
Doctorul Edwards, cu haina lui albă şi ochii albaştri precum oţelul, se repezi în salonul nostru şi ne spuse cu o voce obosită:
— E foarte târziu. Îi deranjaţi pe ceilalţi pacienţi.
Era gata să zâmbească, însă se răzgândi.
— Luaţi pastila asta, vă rog.
Am înghiţit amândouă nişte pilule micuţe şi ne-am aşezat capetele pe pernă, aşteptând să se aştearnă liniştea victorioasă.
Nu pot controla jinnul cel rău atunci când hotărăşte să-şi părăsească lampa. În noaptea aceea, lacrimile mele au spălat aşternuturile, faţa de pernă, salonul de spital şi chiar munţii Fuhais. Cu fiecare răsuflare, cu fiecare geamăt, chemam:
