— Fiul meu Mubarak e acum cu unchiul lui Daffash cel rău. Doar Allah ştie cum are să-l crească.

— Nu uita, soră, că am promis că n-o să plângem.

149

- STÂLPI DE SARE -

— Mi-aş dori ca doctorul englez să-mi şteargă toate amintirile cu o bucată de vată.

— Roagă-te pentru sufletul profetului, femeie.

— Um Saad, nu mai suport despărţirea asta. Lui Allah ar trebui să i se facă milă de mine şi să mă ducă la tatăl meu şi la Harb.

— Maha, să-ţi spun cum să plantezi iasomie irakiană?

— Sunt ţărancă, ştiu cum să plantez afurisita de iasomie.

— Sapi în pământ şi faci o gaură lungă cam de un sfert de metru…

— Taci din gură, Um Saad.

— Acoperi toate rădăcinile vlăstarului cu…

150

- FADIA FAQIR -

Maha

În ciuda copacilor bolnavi, rutina mea zilnică fu reluată

aşa cum era înainte. Mă trezeam dimineaţa, îmi legam o eşarfă în jurul capului, o fixam cu o bentiţă neagră şi-mi băgam poala rochiei în pantaloni.

— Bună dimineaţa, copile, spuneam şi mângâiam cu grijă

pântecele ce-mi creştea.

Sahi se agita gălăgios în coteţul de sârmă reparat, implorând să fie lăsat liber să se plimbe prin curte. Am reparat coteţul găinilor, acoperind găurile cu frunze de palmier. Urma apoi strigătul lui Raai, iar Nashmi ne asigura printr-un lătrat slab că mai trăia. După ce măturam podeaua şi împătuream carpetele şi saltelele, pregăteam micul dejun pentru tata şi pentru Daffash. Lapte, ouă, miere şi unt. Al meu consta într-un pahar cu lapte amestecat cu două ouă

crude.

Îmi lua ceva timp să fac curăţenie în casă, în magazie şi în curte. Cei doi palmieri se ţineau încă drepţi în faţa curţii.

Rădăcinile lor erau înconjurate de pietre, buruieni şi noroi.

Le-am curăţat straturile şi am stropit cu apă solul uscat. Mi-am pus sapa pe umăr, am rostit numele lui Allah şi am pornit spre câmp. Să văd portocalii bolnavi, să le vorbesc şi chiar să le cânt în timp ce săpam pământul de sub ei, asta mă ajuta să uit totul. Să uit de satul ce era prins între mare, râu şi munţi, de casa bătrână şi de gurile nemiloase ce nu păreau să obosească niciodată muşcând din oameni: „Tânăra văduvă – Allah să ne ierte – se ocupă de casa lui Nimer şi de toţi din ea.”

Într-o dimineaţă, în vreme ce măturam podeaua, am pornit radioul şi am auzit un accent cunoscut. „Bună dimineaţa, frate ţăran”, rosti radioul. „În dimineaţa aceasta vom vorbi despre o boală care afectează copacii citrici. Dacă observi că

frunzele copacilor voştri nu mai sunt netede”, am auzit şi am aruncat cât-colo mătura, „şi umflate, cu nişte pete pe ele”, m-am aşezat lângă aparat şi am ascultat în continuare, „îi 151

- STÂLPI DE SARE -

poţi vindeca stropind copacii cu un lichid alb pe care îl poţi lua de la cooperative. Inginerii noştri agricoli te vor ajuta.”

Am alergat la Daffash şi l-am zguduit până s-a trezit.

— Daffash, am auzit ceva la radio. Poţi să capeţi de la stăpânul tău, Samir. Daffash, portocalii.

— Mă trezeşti ca să-mi povesteşti despre portocalii tăi nenorociţi.

— Nu, ascultă-mă.

După ce am repetat de trei ori aceeaşi explicaţie, Daffash înţelese despre ce vorbeam.

— Are să-mi ia preţul din salariu, spuse el.

— Pe sufletul mamei noastre, Maliha, te rog, adu-mi puţin din leac.

— Bine, am să aduc, zâmbi el.

După trei săptămâni un Land Rover se opri în faţa porţii noastre. Construisem un gărduleţ în jurul stratului de henna şi de ridichi, ca să nu mai treacă paşa peste plantele mele.

Unul dintre servitorii lui Samir Paşa sări din Land Rover şi îmi dădu două butoaie pline cu un lichid alb ce puţea îngrozitor. Mi-am acoperit nasul cu capătul eşarfei şi i-am făcut cu mâna.

Era înalt şi creol. Îmi spuse, ca şi cum ar fi dat ordinul servitorului din bucătărie:

— Pentru copacii bolnavi. Porţi mănuşile astea de cauciuc.

Am rămas cu gura căscată, nu văzusem în viaţa mea mănuşi de cauciuc. Arătau ca mâinile tăiate ale unui om. Îmi îndesă mâna ezitantă într-una dintre ele şi zâmbi.

— Umple stropitoarea cu lichidul acesta, cu mare grijă. L-am amestecat deja pentru tine. Ai grijă să nu verşi deloc pe pământ. Stropeşte copacii de la vârf spre rădăcină. Ai înţeles?

Am clipit în semn că înţelesesem.

— Ziua bună.

Urcă apoi în Land Rover şi plecă ridicând un nor de praf.

Mi-am pus mănuşile şi am cărat butoaiele în curte. Era greu de stropit copacii înalţi, dar am găsit cele două cutii de 152

- FADIA FAQIR -

lemn pe care le adusese Daffash de la ferma şefului său. Le-am pus una peste alta şi am început să stropesc vârful copacilor, cântând: „Baia îţi e rece, şeicule, rece şi răcoritoare, şeicule.” În curând aveam să spăl picioruşele delicate ale fiului meu. „Rece dar răcoritoare, fiul meu.”

Copacii mei se unduiau în tăcere. Era spre binele lor, iar ei ştiau asta.

Duhoarea leacului se ridică sus, tot mai sus spre cer.