— Da, Um Saad.
— Ce să-ţi mai spun? Ce să-ţi mai povestesc despre zilele mele de plâns şi de râs din Amman? Dădeam câte o recepţie pe lună. Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, alegea prima zi de luni din fiecare lună ca zi de primit musafiri. Toţi vecinii şi toate rudele ne vizitau în ziua aceea. Pentru mine, erau cele mai grele zile. Începeam amândouă curăţenia odată
cu răsăritului soarelui şi terminam treaba abia la apus. Casa trebuia să fie curată, iar podelele imaculate. Pe viaţa ta, mă
distram nemaipomenit! În loc să stau în spatele jaluzelelor din lemn ale camerei mele, stăteam în spatele sobei mari. Îmi îndesam trupul subţire în spatele ei, iar în cele din urmă
duhneam a gaz. Mama se uita la degetele mele şi-mi spunea că nu storceam migdalele suficient de tare.
— Să storci migdalele? Şi orăşenii ăştia…!
— Era aşa dureros să strivesc migdalele ude pe suprafaţa dură a bolului din lut. Tot frecam şi împingeam până ce degetele mi se înroşeau şi se umflau. După ce scuturam saltelele şi covoarele cu bătătorul din paie, faţa mi-era scăldată în sudoare.
Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, îşi dădu părul negru, umed, la o parte de pe faţă şi-mi spuse să port ceva decent. Nu avea timp de mine. Decent? Puloverul mov din mohair şi fusta în carouri. Ce altceva aş mai fi putut purta?
N-aveam alte haine. Mi-am pieptănat părul sârmos, apoi mi-am strecurat trupul subţiratic între soba imensă şi perete.
De acolo vedeam bine uşa de la intrare.
Lungă viaţă să ai, acum sunt cu toţii morţi. Um Abdu, cu râsul ei cochet, Um Sameh, cu gâtul gros şi ochii bulbucaţi –
avea probleme cu tiroida – şi Um Rida. Imediat ce intrau în cameră, Um Rida avea obiceiul de a-şi scoate vălul, pelerina neagră şi colanţii groşi, negri, aruncându-le pe toate la podea dezgustată. Stătea pe jumătate despuiată, în rochia 113
- STÂLPI DE SARE -
transparentă din brocart, şi începea să dea din buric şi să-şi unduiască şoldurile. Mi-ar fi plăcut să fiu ca ea, să-mi arăt pepenii.
— Pepenii? am întrebat-o pe Um Saad. Pepenii?
Era foarte palidă, avea faţa gălbejită.
— Sânii. Pielea albă a lui Um Rida era atât de netedă, încât îmi plăcea să-i ating braţul ori de cât ori puteam.
Când se aşezau pe saltele şi fotolii, mama aducea lăuta, chimvalele şi toba, apoi striga:
— Haniyyeh, unde eşti, gât-frânt?
Spunea că ar fi vrut ca gâtul să mi se fi frânt pentru că eu, primul copil, fusesem fată şi nu băiatul pe care îl dorise.
— Adu tava.
Doamnele începeau să cânte din lăută, să tot cânte, iar eu le serveam cu pahare tremurătoare de suc de migdale. Ori de câte ori vedeam plutind în pahar vreo firimitură maronie, mă
gândeam că ele beau pielea mea. Eram o proastă. Asta eram, o proastă fără cap. Chiar credeam că avea să vină şi rândul meu.
După ce le serveam cu băuturi reci şi prăjituri de curmale, mă aşezam în spatele sobei şi ascultam cu mare interes cântecele femeilor.
Hei, Saideh, ascultă-ţi stăpânul.
Eu mă îmbăiez.
Supune-te stăpânului tău.
Eu gătesc mâncare.
Mergi la stăpânul tău.
Eu…
Se opreau din cântat şi începeau să chicotească. Eu închideam ochii şi, în minte, umpleam golul lăsat de Um Abdu în cântec:
Privesc prin fereastra deschisă.
Ascultă-ţi tatăl.
114
- FADIA FAQIR -
Sunt în magazinul lui Muhammad.
Supune-te tatălui tău.
Um Saad se opri din cântat şi-şi întoarse faţa spre geamul cu zăbrele. Eram obosită. Mă oboseau poveştile ei despre „râs şi plâns în Amman”. Eram sătulă de poveştile despre viaţa de la oraş. Jinduiam după un sat micuţ, cu case oarbe din lut şi un râu ce se grăbea spre Marea Moartă. Tânjeam după norul de parfum al florilor de portocali. În noaptea aceea, inima mi se strecură afară din piept şi chemă:
— Mubarak, fiul meu. Mubarak. Mubarak!
115