să vadă lupta dintre englezii ajutaţi de soldaţii lui Solomon, jinnii, şi arabii, ajutaţi de vanitatea lor.

Adevărul este că, după un mic dejun uşor, călăreţii din tribul Qasim hotărâseră să pornească într-un raid asupra uneia dintre taberele albe ale englezilor. Un tânăr a trecut pe lângă ascunzişul lor şi le-a cerut ceva de băut, să-şi ostoiască setea. A băut laptele şi apoi a dat fuga la stăpânii lui, englezii, să le descrie locul în care se aflau bărbaţii din tribul Qasim.

132

- FADIA FAQIR -

Luptătorii îşi curăţau puştile şi îşi umpleau burdufurile cu apă când au auzit zgomotul. Un sunet ascuţit al focului de puşcă. Nisipul începu să se ridice, iar cât ai clipi bărbaţii săriră pe cai în timp ce întorceau focul asupra albilor îmbrăcaţi în uniformele lor elegante. Bărbaţii slabi, înfăşuraţi în pelerinele lor maronii, au tras în armata engleză ce se apropia. Unul umplea puşca cu gloanţe, iar altul trăgea.

Armata străină sosea călare pe cămile, urmate de trei maşini ce arătau ca nişte insecte târâtoare gigantice.

Qasimiţii începură să tragă asupra maşinilor, asupra armatei îmbrăcate în uniforme verzi şi asupra cămilelor, dar nu putură opri înaintarea englezilor. Dintr-odată o imensă

pasăre de pradă din metal începu să dea târcoale, tot mai jos şi mai jos, aplecându-şi ciocul ca într-o căutare. Pasărea, susţinută de aripile jinnului – în numele lui Allah – hurui pe deasupra fântânii şi începu să urce spre munte până când deveni mică precum un greiere. Zbură înapoi şi când ajunse foarte aproape de capetele călăreţilor, imensa pasăre de pradă făcu un ou de metal. Vulturii jinn făceau ouă. Oh, stăpânii mei, ce ouă? Ce ouă? Când se spărgeau, din ouă

ieşea un foc pârjolitor şi distrugere. O explozie teribilă zgudui împrejurimile, îi aruncă pe călăreţi de pe caii lor şi le împrăştie puştile. Rupse trupurile bărbaţilor, scoţându-le la iveală măruntaiele. Pasărea se tot arunca şi avânta după

trupuri, se tot arunca şi avânta până ce locul din jurul fântânii începu să arate ca un crater lipsit de viaţă, sufocant.

Fumul negru umplea văzduhul, duhoarea cărnii arse şi a sângelui umplea văzduhul. Raidul asupra fântânii nu lăsă în urmă niciun supravieţuitor, nicio pasăre, nicio insectă în viaţă. Nu se făcea auzit decât sfârâitul focului ce se stingea şi ritmul tobelor şi al cimpoaielor jinnilor, ce-şi sărbătoreau victoria. O lovitură de tobă şi un sfârâit, un fâsâit şi un fluierat. O lovitură, un sfârâit şi hohote de râs. Nu a supravieţuit luptei nimeni care să poarte mai departe vestea, în afara nemuritorului Hakim şi a călătorului englez.

133

- STÂLPI DE SARE -

După ce mi-am limpezit capul cu tutunul găsit, am coborât povârnişul abrupt ca să mă întâlnesc cu Raai, paznicul satului, şi să-l întreb dacă are noutăţi despre Maha.

Rugaţi-vă pentru sufletul profetului. Când păstoriţa nebună

i-a spus despre raid, femeia a pornit spre munţi ca o căprioară rănită. Viaţa se scurgea din rămăşiţele luptătorilor atunci când ea ajunse la fântână. Pumnalul lui Harb zăcea în pământul umed, lângă calul lui zdrobit. Hiena, când văzu ochii scoşi ai soţului ei, se prăbuşi pe un tufiş de spini şi slobozi unul dintre hohotele ei de râs ascuţite. Începu să

sape în pământ, să-şi toarne nisip pe cap, apoi să-şi smulgă

părul în timp ce striga: „Negru asupra capetelor voastre, întuneric.” Raai îi auzi strigătele şi se temu că din cauza lor Allah nu avea să mai trimită a doua zi soarele, nu avea să

mai dea lumină şi căldură credincioşilor. Maha plângea şi blestema, urla şi blestema, până când îşi pierdu vocea. Raai mi-a jurat că a văzut sânge proaspăt curgând pe obrajii Mahăi. A plâns şi a tot plâns până când fiecare părticică de carne arsă, fiecare deget tăiat, fiecare şuviţă de păr a fost înmuiată în sânge călduţ. La orizont strălucea o lumină

roşiatică, iar suprafaţa apei se coloră în roşu coral.

Oamenii spun că Maha din tribul Qasim a săpat un mic mormânt şi a aşezat în groapă capul soţului ei, pieptul lui, mâna dreaptă rămasă fără degete şi unul dintre picioarele lui. I-a sărutat buzele şi apoi i-a acoperit trupul cu pământ până ce a fost cu totul îngropat. Lumina slabă a soarelui obosit făcea cadavrele să pară mai mari, mai întunecate, mai înspăimântătoare. Maha a mai săpat pământul şi l-a presărat asupra trupurilor călăreţilor, în timp ce recita una dintre vrăjile ei şi cânta:

Norocul meu este precum făina împrăştiată.

Adună şi numără praful.

134

- FADIA FAQIR -

Şi-a acoperit faţa cu noroi, s-a ghemuit la pământ şi a început să-l blesteme pe Allah, universul Lui, îngerii Lui, cărţile Lui şi pe profetul Lui, Solomon.

— Blestemaţi fie soldaţii albi care mi-au ucis soţul. Să le fie distruse recoltele şi boala să le ucidă animalele.

A îngenuncheat, şi-a cufundat faţa în pământ şi a urlat.

Strigăte ascuţite au umplut valea de nefericire şi au avut ecou în marea roşie precum coralul. Când răsăritul şi-a trimis răsuflarea asupra văii, şeicul Talib a găsit-o pe văduvă

îmbrăcată în negru, alergând fără niciun ţel, ca o găină cu gâtul tăiat. A sfâşiat partea din faţă a veşmântului aşa încât jumătatea de sus a trupului ei era acum dezvăluită privirilor.

Sânii îi erau asemenea unor privighetori moi, încercând să

evadeze de pe pieptul ferm. Şeicul Talib văzu păsările tinere, moi, hrănite cu nectarul florilor, şi îşi pierdu liniştea.

Oamenii spun că Maha şi-a pierdut cunoştinţa pentru trei zile şi trei nopţi. Nu a mâncat, nu a băut, nu a vorbit, nu a mers. Îşi acoperea ochii cu mâna pentru a nu-i vedea pe cei care veneau s-o viziteze. Stăpânii mei, doamnelor şi domnilor, cine erau musafirii ei? Oaspeţii îi erau tristeţea şi durerea. Au sosit întinzând în faţa lor un covor al disperării.

iată cum vine noaptea, pentru a spune stelelor povestea durerii ei. Iată cum vine dimineaţa, pentru a deschide rănile amintirilor.

135

- STÂLPI DE SARE -

Maha

M-am scărpinat în cap şi am încercat să înţeleg de ce stăteam în satul acela, ascultând zgomotul apei ce curgea şi strigătele păsărilor călătoare. Se adunau pe cer, asemenea unui nor negru şi se repezeau să scoată ochii din orbite. Nu, nu. Mătuşa mea, tatăl meu, salvaţi-mă. Geamănul sufletului meu părăsise acest pământ. Fără părăsiri, nu puteam suporta părăsirile. Ce bine ar fi dacă oamenii şi-ar putea toarce nişte armonie în firele vieţii lor. Ce bine ar fi, am început să mă pălmuiesc şi să-mi smulg părul.

Nasra intră grăbită în cameră şi strigă:

— Opreşte, nebună, tu! Spun, oamenii.

Am ţâşnit în sus şi am fugit afară strigând:

— Da, nebună. Sunt nebună. Mă auzi? M-a auzit Harb?

Nasra mă trase înăuntru şi-mi spuse:

— Ascultă. Trebuie să asculţi. Crede că eşti gravidă, Tamam. Boceşti, în schimb.

Razele de soare ce se furişau în încăpere străluceau roşiatice. Am scuturat din cap, am închis ochii şi apoi i-am deschis iar. Allah al universului! Într-adevăr, nu-mi văzusem sângele de treizeci şi cinci de zile. M-am aşezat pe podea, mi-am cuprins capul în mâini şi am început să plâng în tăcere:

— Blestemată fie religia ta. Mai ai lacrimi, Maha?

M-am ridicat şi am început să ţip şi să sar în sus. Harb nu era mort, nu era mort, nu era mort. O, ceruri, o, stele, soţul meu nu era mort!

Nasra mă luă de mână:

— Nebună, Maha? Pierzi copilul, tu.

— Copilul? Da, da, am spus şi mi-am trecut mâna peste pântece.