— Da, am răspuns într-un glas.

— Am să vă cresc doza.

Am privit chipul lui Um Saad, unul dintre muşchii obrazului ei i se zbătea. Râdea. Mi-am dus mâna la gură, ca să-mi ascund gingiile goale, şi am început să chicotesc. Um Saad izbucni dintr-odată într-un hohot de râs. Doctorul îşi lărgi gulerul de la cămaşă şi ne privi stupefiat.

129

- STÂLPI DE SARE -

Maha

Când am întors capul, am văzut-o pe Nasra şi oile ei, alergând în josul povârnişului cât de repede puteau. Norul de praf coborî şi se opri aproape de picioarele mele. Am reuşit să

o văd pe Nawmeh, capra dezastrelor, şi cercelul ce se bălăngănea.

— Soră, gâfâi Nasra.

Blestemată fie religia Nasrei, întotdeauna rămânea fără

suflare. Mă luă de mâini şi spuse din nou:

— Soră.

— Mi-ai înspăimântat inima. Ce este, corb al despărţirii?

— Călăreţii din tribul nostru, îngăimă ea.

Ochii verzi, uimiţi, mă priveau.

— Pe Allah, sunt fiica Sabhei. Spune odată.

Nasra se trase de lobul urechii şi spuse:

— Măcelăriţi precum oile.

Corpul lui prăvălit la pământ, sânge, vene, carne. Zdrobit.

Mi-am apăsat ochii cu mâinile, refuzând să văd scena bărbaţilor ce se prăbuşeau. Mi-am împins bentiţa în sus.

— Hakim, raiduri cu vulturi de metal, englezii. Mingi strălucitoare deasupra capetelor lor. Fâşii din haine şi carne însângerată, bărbaţii noştri.

Mi-am descoperit capul, mi-am desfăcut cosiţele şi am strigat:

— Harb!

Mi-am smuls părul şi m-am aruncat la pământ, strigând din toate puterile:

— Harb!

Mi-am smuls partea din faţă a rochiei, mi-am umplut mâinile cu pământ şi l-am aruncat peste cap. Mâinile-mi întinse şi creştetul acoperit de praf implorau să fie îngropate.

— Harb, geamănul sufletului meu! am urlat, iar ecoul vocii mele rănite a trecut peste povârnişurile munţilor, peste creste, şi apoi coborî în marea cea surdă.

130

- FADIA FAQIR -

Povestaşul

În numele lui Allah cel Milos şi Milostiv, „Când Pământul fi-va zgâlţâit de cutremur, când pământul îşi va arunca afară

lăuntrurile sale, se va întreba omul: ’Ce s-a întâmplat oare?!’

În ziua aceea el îşi va spune povestea”.

Voi, prea iluştri stăpâni, rugaţi-vă pentru sufletele lunii pline, al profetului nostru Mohamed şi ale drepţilor lui însoţitori. În seara aceasta, a douăzeci şi una noapte a Ramadanului, luna postului şi a rugăciunii, am să vă

povestesc o parte înspăimântătoare a istoriei Mahăi din tribul Qasim. Allah Milosul, Milostivul, a creat-o pe Maha dintr-un cheag de sânge murdar. Pământul s-a cutremurat atunci când s-a uşurat de povară, scăpând de spiritul malefic. Invocaţi mila şi iertarea lui Allah, imploraţi iertarea Lui. Pământul se zgudui ca lovit de un cutremur atunci când Maha auzi că soţul ei, Harb din tribul Qasim, fusese măcelărit precum o oaie. Ea începu să bocească şi să

blesteme, plângând şi râzând până când un şoim ce zbura deasupra casei ei se opri în mijlocul cerului şi întrebă:

— Soră, soră, care ţi-e durerea?

Iar ea îi răspunse:

— Pasăre din cer, o povară grea în suflet.

Iar şoimul o întrebă din nou:

— Soră, soră, care ţi-e durerea?

— Pasăre din cer, un foc mă sfâşie, răspunse ea.

Când soarele îngenunchea, rugându-se lui Allah, Stăpânul universului, eu, împreună cu Aziza şi Maymoon am coborât spre un ţinut de şes, în mijlocul căruia se afla o fântână

tăcută. Acolo, Maymoon sări de pe spatele Azizei şi umplu câmpia cu ţipetele lui. Fântâna durerii era plină cu carne de om, sânge şi mizerie. Cămilele şi caii zăceau pe spate, picioarele lor negre arătând către cer. Duhoarea era oribilă, de nesuportat, ca şi cum diavolul şi-ar fi trimis răsuflarea-i groaznică asupra pământului. Mi-am legat în jurul feţei o fâşie de cârpă, am respirat adânc şi am început să întorc 131

- STÂLPI DE SARE -

capetele cadavrelor. Maymoon se aşeză pe gura fântânii, bălăngănindu-şi picioarele, cu mâinile deasupra capului şi scâncind. Aziza tropăia şi răgea cu o voce groasă. Şşşşt, animalelor. Şşşşt, animalelor.

Degetele-mi tremurătoare îmi erau acum pline de sânge.

De câte ori întorceam un cap, descopeream o expresie de groază zugrăvită pe ceea ce mai rămăsese din faţă: un ochi, un nas, sau doar dinţi strălucitori acoperiţi cu sânge. Am recunoscut chipul lui Jadaan, al cărui corp fusese aruncat aproape de gura fântânii. Falca îi fusese spartă de parcă ar fi strivit-o nişte mâini gigantice. Nu exista niciun cadavru, erau doar câteva bucăţi de carne, arse, împrăştiate în jurul capului. Pământul se mişca sub picioarele mele goale ca şi cum soldaţii jinn – în numele lui Allah – nu scăpaseră cu totul de mânia lor. Tălpile mi se afundau adânc în pământul udat de sângele călăreţilor. Domnea o tăcere desăvârşită, cu excepţia croncănitului păsărilor de pradă, nerăbdătoare să

sfâşie carnea oamenilor. Muşte albastre bâzâiau deasupra tuturor, alcătuind un nor întunecat. În buzunarul unui soldat alb am găsit o cutiuţă din argint, ce avea gravat pe capac un leu ce răgea. Când am deschis-o, mirosul de tutun măcinat mi-a umplut nările. L-am luat pe Maymoon în braţe, m-am aşezat pe jos aproape de gura fântânii, pregătindu-mă

să inhalez. Am tras tutunul pe nas şi am strănutat, am tras pe nas şi am strănutat, până când tutunul mi s-a împrăştiat prin cap, făcându-l mai uşor, cu mintea mai clară, capabilă