Sufletul meu întâmpină cu bucurie parfumul florilor de portocal. În curând recoltele aveau să fie vândute, iar fetele cuminţi aveau să se mărite. Vânătoarea şi cursele de cai aveau să ne împiedice să dormim în timpul nopţilor fierbinţi de vară. Am înconjurat casa, să le urez „bună dimineaţa”

plantelor mele. În straturile micuţe, ridichile, henna şi busuiocul erau galbene, ofilite, moarte. Un vânt straniu suflase prin vale şi ceva malefic coborâse asupra capetelor noastre. Doar pentru nişte tulpini prosteşti, ofilite. Probabil nu erau prosteşti. Frunzele maronii care porniseră spre creatorul lor îmi vorbiră despre moarte şi despre trupuri întinse în sanctuare. Eram sigură că mirosul pe care îl simţeam era duhoarea putreziciunii şi a creaturilor ce părăseau viaţa.

126

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, soră.

— Da, Um Saad.

— Îţi e mai bine acum? S-a ridicat ceaţa ce te înconjura?

— Da. Camera e senină acum, i-am răspuns eu, privind prin fereastra cu gratii.

Am scuturat din cap, să scap de ameţeala provocată de medicamentele doctorului englez. Valea abruptă ce înconjura spitalul era plină de ceaţă, o negură ce făcea câmpiile invizibile. Puteai auzi cântecele ţăranilor, puteai mirosi pământul arat, simţeai chiar şi frigul dar nu vedeai nimic.

— Cine vrea să aibă o minte limpede? Cine vrea să-şi amintească cum tata m-a pălmuit peste faţă, chiar atunci, pe loc, şi m-a împins în casă? Îţi jur pe viaţa ta, când am văzut figurile mulţumite ale femeilor, care aşteptau să vadă

mireasa şi s-o inspecteze, picioarele au început să-mi tremure şi l-am privit din nou pe tata, care stătea în faţa uşii, blocându-mi vederea spre stradă. Cu vocea tremurătoare am şoptit:

— Tată, Allah să-ţi apere femeile, Allah să-ţi dea viaţă

lungă. Am să-ţi fiu sclavă toată viaţa.

El clătină din capul acoperit cu un turban.

Femeile grăbite m-au împins către baldachin şi m-am aşezat acolo cu mâinile împreunate în poală. Mă simţeam ca o capră friptă, umplută cu orez şi carne tocată de vită, decorată cu pătrunjel, gata să fiu servită oamenilor nerăbdători.

Am distins pe fereastră o siluetă neagră, în depărtare. O

furnică neagră? O femeie ce smulgea buruienile de pe pământul ei? Mi-am privit unghiile. Erau curate. Albe, fără o linie de noroi.

Când am văzut obrajii căzuţi ai mirelui şi mâinile lui bătrânicioase, l-am privit cu ochi rugători pe tata, care încă

stătea în faţa uşii, sprijinindu-se de cant.

127

- STÂLPI DE SARE -

E ciudat, Maha, dar nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine în seara aceea. Doar două brăţări de aur, un inel şi obrajii căzuţi. Atâta tot. Nu, să nu mă ajute niciodată Allah să mint. Un imam bătrân m-a întrebat dacă îmi pot scrie numele. Am dat din cap. Într-un pătrat alb mi-am scris numele, Haniyyeh Fuad Hajjo. Am auzit vocea profesorului meu de kutab citind din Coran şi strigând: „Repetă după

mine.”

Privind spre via îngheţată, am rostit:

— Eu nu ştiu să citesc şi să scriu.

— Cu atât mai bine pentru tine. Ştii ce mă înfurie groaznic?

Mă gândeam că ţăranii din Fuhais şi-au pierdut recolta din anul acela.

— Ce?

Am răspuns întrebării lui Um Saad, nu pentru că voiam să

o fac, ci pentru că asta dorea ea:

— Amman, oamenii din Amman. Înainte iubeam oraşul acela din tot sufletul. Acum nu mai suport să aud râsetele Ammanului. Am stat în spatele ferestrelor cu gratii ale casei mirelui şi am auzit scrâşnetul roţilor de căruţă şi clinchetul chimvalelor vânzătorilor ambulanţi de suc de lemn-dulce. E

un oraş cu capul în nori.

Vorbindu-i îngheţului, am rostit:

— Satul nostru este pur şi simplu uitat.

Un lucru n-am să-l uit niciodată. Noaptea, bărbatul, soţul meu, care am descoperit după aceea că se numea Abu Saad, m-a fugărit şi a rupt rochia de pe mine. Apoi m-a întrebat cu o voce slabă, subţiratică, ce făcea ca trupul lui greoi să pară

o greşeală:

— Ţi-a venit ciclul?

Am dat din cap.

— Mereu la fel.

M-a drămuit din priviri, mi-a mângâiat pântecele neted cu degetele-i reci, mi-a îndepărtat picioarele cu forţa şi apoi mi-a penetrat trupul împietrit. O, mireasă, cu lumânări în jurul 128

- FADIA FAQIR -

nostru, cântau femeile de-afară. Un lichid galben şi lipicios mi se prelingea pe coapse. O, mireasă, eşti o garoafă. Mi-am îmbrăţişat strâns propriu-mi trup şi am repetat întruna numele lui Hasan cel Isteţ.

Dacă sunt cu adevărat nebună, atunci trebuie ca mintea mea să fi cedat în noaptea aceea, am văzut o tichie zburând prin cameră.

— Şşşt, nu suntem nebune.

Doctorul Edwards şi Salam, cu zâmbetu-i angelic, intrară

în salon. Nu le auzisem paşii uşori.

Doctorul spuse ceva în engleză, apoi rosti într-o arabă

stricată:

— E imposibil, voi două nu vă opriţi niciodată din vorbit.