— Arăţi mult mai bine astăzi, îmi spuse Murjan.

— Mă simt mai bine, i-am zâmbit. Allah să-ţi binecuvânteze mâinile acestea.

Pipa veche a lui Tamam pufăi a dezaprobare, umplând încăperea cu un fum sufocant. Fiica cea mică a lui Hamda, Jawaher, care venise în vizită, începu să tuşească. Şi inima mea începu să tuşească atunci când am văzut ochii căprui strălucitori ai lui Jawaher. Geamănul sufletului meu dispăruse într-un nor de praf, cu mai multe săptămâni înainte. Voiam o părticică din el, un copil cu aceiaşi ochi luminoşi, un bebeluş care să facă dovada că ceea ce s-a întâmplat între noi nu fusese mirajul unei fântâni cu apă

proaspătă la linia orizontului şi nicio plăsmuire a minţit mele, care fusese cauterizată de focul Hulalei.

123

- STÂLPI DE SARE -

Tata, aducând un sac de portocale, veni să mă viziteze. Îşi târşâi picioarele pe podeaua curată, îi dădu portocalele lui Tamam şi se aşeză la capătul saltelei.

— Mai bine aş fi orbit cu totul înainte să apuc să-mi văd floricica aşa uscată şi slăbuţă. Arabii ăştia nu-ţi dau de mâncare?

În toţi anii aceia de arşiţă şi durere, nu-l văzusem niciodată pe tata pierzându-şi cumpătul.

— Sunt bine, i-am spus şi l-am îmbrăţişat.

Mirosea a găinaţ, cardamom şi cimbru. I-am simţit prin pelerina largă coastele ascuţite.

— Bărbatul tău a rămas plecat mai multă vreme de data asta şi te-au cauterizat. În tinereţe am vrut să plec de-aici.

Mama ta, Allah s-o ierte, m-a împiedicat, spuse el cu vocea-i hârşâită.

Anii nemiloşi trecuseră peste câmpia feţei tatălui meu şi schimbaseră forma dunelor de nisip. Acum în pielea bronzată

erau săpate linii albicioase, ce păreau la fel de permanente precum tatuajul de pe bărbia mamei mele. Încercase să-l scoată cu tot felul de acizi. Mă întrebam de ce timpul, în loc de a merge tiptil prin deşert, tropăia cu putere, slăbind membrele şi vederea, rărind părul şi îndoind oasele. Băţul de care se sprijinea tata în timp ce stătea ghemuit pe saltea era drept şi puternic.

— Şeicule Nimer, nu mănânci cum trebuie, l-am dojenit.

— Ba da. Nu ne putem irosi anii şi pe cei ai copiilor noştri.

Fie ca Allah cel Milostiv să aducă un sfârşit bun.

Înainte de a ieşi din cameră îşi îndreptă bastonul spre mine şi spuse:

— Dacă bărbatul tău nu se întoarce acasă curând trebuie să te muţi înapoi în casa tatălui tău.

Singurul lucru pe care îl puteam face când soţul meu era plecat era să ţes. Am întins între cele două stinghii de lemn firele de lână rămase libere la capătul covorului. Am petrecut lâna înainte şi înapoi printre firele lungi susţinute de bara 124

- FADIA FAQIR -

orizontală. Am bătut modelul cu stinghia liberă. Linişte, clinchet, apoi lovitură. Linişte, clinchet, apoi lovitură.

Norocul meu este asemenea făinii

Împrăştiate pe un câmp cu ciulini.

Într-o zi cu vânt, le-am cerut

Bărbaţilor desculţi să o adune.

Mama nu vopsise sculurile, aşa că nu am făcut-o nici eu.

Tamam voia să fierb lâna cu şofran, dar am refuzat. Am lăsat firele maronii şi bej să-şi găsească propriul model. Ţesătura aspră avea pe ea forme ciudate, asemenea dunelor de nisip aflate în zbor. Pentru mine, toate acele desene stranii înfăţişau calul lui Harb, alergând spre casă. Dacă era un contur maroniu, acela era botul calului, un cerc era pântecele calului, iar dacă apărea un singur fir maroniu era coada calului. Zilele erau urmate de alte zile, distanţele erau înghiţite de alte distanţe, iar Harb nu străbătea depărtarea dintre noi doi.

Vizitele Nasrei deveniră mai dese. Se aşeza pe marginea saltelei şi îmi punea întrebări despre sănătate.

— Vrea să ştie dacă rana a început să te mănânce, Murjan.

— Da. E mai uscată decât coasta Mării Moarte.

Chiui, apoi îmi spuse:

— Se vindecă rana ta.

Începu să sufle în fluier şi să cânte:

Aşteptăm călăreţii, noi.

Va înfrânge noaptea lungă, el.

Va aduce soarele acasă, amin.

M-am alăturat şi eu cântecului ei, iar vocile noastre răsunară în întreaga vale, implorându-ne bărbaţii să se întoarcă acasă. Vocea mea era asemenea croncănitului unui corb negru ce aduce despărţire şi distrugere. Strigam „Amin!”

125

- STÂLPI DE SARE -

şi băteam firele cu stinghia astfel încât să formeze pe covor faţa demnă a lui Harb. „Amin”, linişte, clinchet, apoi lovitură.

Mătuşa Tamam intră într-o dimineaţă în cameră, scărpinându-se în cap. Mă privi în ochi şi spuse:

— Rana ţi s-a vindecat. Scutură-ţi mijlocul şi treci la treabă.

— Mătuşă, vreau să termin covorul.

— Preşurile maică-tii. Prostii.

— Covorul ăsta nu e un preş al mamei. Viaţa ei, degetele ei, trupul ei au fost toarse şi ţesute în covorul ăsta minunat.

Îşi umplu pipa cu tutun proaspăt şi pocni din buze. Eu am împăturit covorul, am înfăşurat firele pe roata de tors şi am pus bătătorul într-un sac. Când am încercat să mă ridic pentru prima oară după atâtea săptămâni, podeaua începu să-mi alunece de sub picioare. M-am sprijinit de perete şi încăperea reveni la poziţia normală. Mi-am legat eşarfa şi am fixat-o cu o bentiţă neagră, apoi am scos capul pe uşă.

În vale sosise vara şi-i auzeam acum pe cosaşi cântând, Recolta noastră aurie, ya ya ya,

Tăiem, adunăm, ya ya ya.