— Adu tava.
Doamnele începeau să cânte din lăută, să tot cânte, iar eu le serveam cu pahare tremurătoare de suc de migdale. Ori de câte ori vedeam plutind în pahar vreo firimitură maronie, mă
gândeam că ele beau pielea mea. Eram o proastă. Asta eram, o proastă fără cap. Chiar credeam că avea să vină şi rândul meu.
După ce le serveam cu băuturi reci şi prăjituri de curmale, mă aşezam în spatele sobei şi ascultam cu mare interes cântecele femeilor.
Hei, Saideh, ascultă-ţi stăpânul.
Eu mă îmbăiez.
Supune-te stăpânului tău.
Eu gătesc mâncare.
Mergi la stăpânul tău.
Eu…
Se opreau din cântat şi începeau să chicotească. Eu închideam ochii şi, în minte, umpleam golul lăsat de Um Abdu în cântec:
Privesc prin fereastra deschisă.
Ascultă-ţi tatăl.
114
- FADIA FAQIR -
Sunt în magazinul lui Muhammad.
Supune-te tatălui tău.
Um Saad se opri din cântat şi-şi întoarse faţa spre geamul cu zăbrele. Eram obosită. Mă oboseau poveştile ei despre „râs şi plâns în Amman”. Eram sătulă de poveştile despre viaţa de la oraş. Jinduiam după un sat micuţ, cu case oarbe din lut şi un râu ce se grăbea spre Marea Moartă. Tânjeam după norul de parfum al florilor de portocali. În noaptea aceea, inima mi se strecură afară din piept şi chemă:
— Mubarak, fiul meu. Mubarak. Mubarak!
115
- STÂLPI DE SARE -
Maha
Trupul nu-i fusese curăţat prin foc, mama lui Hajjeh Hulala. În ziua aceea, soarele împrăştia raze gălbui ce făceau ca rana să-mi coacă. În fiecare dimineaţă năşteam sânge întunecat şi puroi. Din umflătura roşie ieşea o substanţă
galbenă, iar agonia deveni tovarăşa mea de zi cu zi. Eu strângeam odinioară vreascuri, ierburi şi pietricele cu forme ciudate, iar rana mea strângea mizerie, bucăţi de piele, scame, sânge şi puroi. Nasra veni să mă viziteze în vreme ce zăceam pe podea, ca un sac gol. Îmi spuse cu vocea-i ascuţită:
— Ţese covorul! Culcată pe jos, curcă leneşă.
— Soră, mă doare când mă aplec în faţă.
— Blestemată fie religia lor! strigă ea şi se repezi afară din cameră.
În zilele acelea auzeam ce se întâmpla în jur cu o singură
ureche, cealaltă era mereu întoarsă spre sunetele copitelor în galop ale armăsarului lui Harb. Geamănul sufletului meu nu se întorsese din raid. Oare era bine? Cine îi îngrijea rana?
Dacă se umfla şi aduna puroi, ca a mea? Putea să se întindă
undeva? O vorbă, un semn, orice ar fi fost mai bun decât tăcerea aceea.
Într-o dimineaţă, Nasra a adus cu ea un alt păstor, pe Murjan. Tamam nu era de acord ca ea să aducă în casă un tânăr neînsoţit, aşa că a ieşit din cameră. Se plimba prin casă ca o pisică într-o zi friguroasă de iarnă.
— Maha, ai încredere în mine. Cunoaşte secretele ierburilor, ale oilor, anotimpurilor şi ale păşunilor, Murjan.
Gata să-şi piardă un picior, capra mea. Curăţat şi vindecat, Murjan, îmi spuse Nasra.
I-am privit figura blândă, măslinie şi ochii sinceri, apoi am spus:
— Da.
Mojarul din trupul meu începu să se frământe. Oare exista ceva mai rău decât starea în care mă aflam deja? Harb 116
- FADIA FAQIR -
dispăruse fără un cuvânt, corpul mi-era tot mai slab, iar în fiecare dimineaţă înotam în sânge şi puroi.
Când Murjan zâmbi şi-mi spuse:
— Allah e vindecătorul, mamă – am izbucnit în plâns.
Îmi spusese „mamă”. Tânărul păstor de cincisprezece ani mă făcusem să-mi dau seama cât de dulce e să fii mamă.
Credeam că n-aveam să-mi văd niciodată propriii copii.
— Şşşşşş! Nasra, fierbe nişte apă cu multă sare, porunci el.
Îmi împinse rochia în sus şi rămase uimit:
— Mamă, cum poţi suporta aşa o rană? Eşti asemenea profetului nostru David.
David? Lui viermii îi mâncau rănile infectate. De câte cri cădea un vierme de pe el, David şi-l punea la loc pe trup.
Aveam nevoie de răbdarea lui David pentru că Harb era plecat tot timpul. Murjan îşi cufundă pumnalul ascuţit întrun lichid maroniu şi rosti:
— În numele lui Allah.
Lama pumnalului îmi deschise rana, iar eu am urlat.
