nefericire. Trebuia să părăsesc valea semnelor rele. Lumina soarelui era tot mai palidă, domolind vântul fierbinte.

Tremurând, m-am aşezat pe creasta muntelui, cu faţa spre mănăstirea Siyagha. Călugării din Madaba trimiteau mesaje celor de la mănăstirea din Latroun, din Cisiordania, fluturându-şi lămpile în întuneric. Doar o licărire de lumină

scăpa prin ferestrele pictate înguste.

— Kyrie Eleison, Kyrie Eleison16, trebuie să fi repetat ei atunci.

Mănăstirea din Latroun sclipea în depărtare. Luminile satului de pe fundul văii se stingeau una câte una.

Mi-am înfăşurat umerii cu o pătură din piele de oaie şi m-am scărpinat în cap. Probabil că acum fierarul Salih îşi bate soţia. Nasra cânta încă din fluieru-i prostesc şi-şi aduna oile.

Şeicul Talib visa, probabil, la Sittna Badryya, care dormea pe covoare din mătase. Şeicul Nimer plângea după Maliha lui şi-i dădea de mâncare câinelui său fidel Nashmi. Raai terminase cu soţia lui şi se pregătea să îşi facă rondul în sat.

Imamul Rajab se pregătea pentru drumul de vineri spre sanctuarul profetului Shuayb. Maha? Maha tot mai încerca să înece călăreţii în marea ei de vrăji. Dar Daffash? Unde era Daffash?

Luminile din vila lui Samir Paşa străluceau precum reflexia lunii pe o apă liniştită. Am tras de căpăstrul Azizei şi am pornit în jos spre partea de nord a satului, ca să nu-i ies în cale lui Raai. Zgomotul respiraţiei grele şi mirosul de săpun şi apă umpleau uliţele pustii. Câini murdari, asta erau cu toţii! Se spălau o dată pe lună şi-şi periau blana din când în când. Drumul larg era mărginit de sălcii. Ghereta paznicului era goală, nu se afla înăuntru decât o puşcă Jeft sprijinită de perete. M-am strecurat în grabă şi am legat-o pe Aziza de un lămâi. L-am îmbrăţişat pe Maymoon şi am fugit cât de repede am putut spre vilă. Ca vântul, am alergat pe drumul îngust ce ducea spre grădina plină. Mirosul de vin şi de raţă friptă se răspândea prin uşile întredeschise.

16 Kyrie Eleison, „Doamne miluieşte” în limba greacă (n. tr.).

107

- STÂLPI DE SARE -

Zgomotul de tobe şi alămuri îmi făcea inima să coboare spre genunchi. Plin de nostalgie era cântecul. Folosindu-mă de mânecă, am şters o bucată rotundă din geamul prăfuit.

Vai, ce-mi fu dat să văd! Lumânări scăpărătoare, femei pe jumătate goale, bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre. În cameră era o singură cămaşă lungă, o singură pelerină. Cine era? Daffash? Da, da. Se ţinea ca umbra după englezoaica ce venise la nunta surorii lui, Maha. Rose Bell, aşa o chema.

Ea-i respinse mâna şi dansă cu Samir Paşa. Începură să se legene şi să ţopăie ca nişte maimuţe, apoi englezoaica zbură

prin aer şi trecu printre picioarele larg deschise ale lui Samir Paşa. Femei pe jumătate despuiate, alunecând printre coapsele bărbaţilor? Allah să ne apere şi să ne ierte. Englezii nici măcar nu se uitară strâmb. Pe Allah, cât trăieşti vezi lucruri neaşteptate.

Fata brunetă izbucni în râs la o glumă ce-i fusese şoptită

la ureche de un om cu mănuşi albe. Încăperea spaţioasă era plină de oameni blonzi care fumau ţigări groase, maronii.

Ferestrele erau aburite de respiraţia lor. Nu mai vedeam bine. Umbrele beau, râdeau şi se auzea sunetul tobelor.

Dintr-odată, Daffash strigă ceva şi merse în mijlocul camerei, îşi ridică poalele pelerinei şi începu să danseze dhiyya. Îl arătau toţi cu degetul şi mureau de râs. El respiră adânc şi cântă:

Bine ai venit, bine ai venit, hei, băiete.

Prietenul meu, aliatul meu, hei, băiete.

Într-o altă limbă, una dintre femei spuse ceva ce suna precum „Aba-al-Jimaal” sau „Ora-Jinal”. Lăudat fie Allah, care ne-a dat limbile, putinţa de a le folosi şi de a vorbi graiurile. Preamărit fie El, Unicul. „Tatăl cămilelor”? Ce cucoană amuzantă. Cu penele ei, cu rochia-i neagră şi strâmtă, ce ştia ea despre cămile? Ha, ha, ha.

108

- FADIA FAQIR -

Maha

Am rugat-o pe mătuşa Tamam să mă ducă la Hulala pentru cauterizare. A pufăit din pipă şi mi-a zis că avea să le roage pe Hamda şi pe Nasra să vină cu noi. Mergeam încet, pe pământul aproape gol. Mă duceam la înmormântarea liniştii sufletului meu. După ziua aceea, nu aveam să mai cunosc vreodată un somn tihnit sau o clipă de fericire.

Orăcăitul unei broaşte răsuna în inima mea. Oac, oac, oac. Îi promisesem bărbatului meu rănit că aveam să fac tot ce-mi stătea în putinţă ca să-i ofer un copil. Vântul îmi ştergea urmele paşilor şi nici măcar Shamam, cel mai bun copoi din Arabia, nu avea să mă găsească.

Când am intrat în camera prăfuită a Hulalei, am găsit-o îngenunchind şi făcând mătănii, rugându-se lui Allah al universului. După ce a salutat cei doi îngeri ce-i şedeau pe umeri, ne salută şi pe noi. Ne invită să stăm jos.

— Bine ai venit, Tamam.

— Celei care ne primeşte astfel, rosti Tamam şi adăugă: Femeia asta tot nu e însărcinată. Soarta ei e în mâna lui Allah, mai întâi, şi în a ta, apoi.

Hulala dădu din cap, întinse pe jos o piele de oaie şi puse pe ea câteva bare mari de fier. Unele dintre ele erau lungi şi ascuţite, altele erau groase şi grele, altele subţiri şi şerpuite.

M-am cutremurat, ca şi cum m-ar fi înţepat o albină în lobul urechii. Capetele erau mici şi ascuţite. Pisălogul imens din trupul meu începu să bată. Dacă barele acelea aveau să fie vârâte în mine, nu aveam să suport.

— Mătuşă, doare? Cauterizarea?

— Încrede-te în Allah cel înţelept.

Hulala alese o bară subţire şi o aruncă în aer. Ateriză în foc şi începu să pocnească; rezistă puterii flăcărilor de a o topi. Nasra suflă în fluier, iar el ţipă, scoate un oftat lung şi dureros. Vălătucii de fum ce ieşeau din pipa mătuşii Tamam se adunau în aer şi luau tot soiul de forme: o iapă în galop, un porumbel zburând, stoluri de păsări migrând din satul 109

- STÂLPI DE SARE -

uitat de lume. O râşniţă de piatră îmi pisă toate grăunţele vitejiei, tot curajul, lăsându-mă asudând şi tremurând.

Hamda se întoarse cu spatele spre foc. Hulala se aşeză pe podea, privind flăcările ce sfârâiau. Începu dintr-odată să se legene şi să se unduiască asemenea flăcărilor. Când bara se transformă într-o bucată de fier fierbinte ca focul, Hulala strigă:

De foc, foc, foc,

Mamă, mamă, mamă,

Opăreşte şi arde,

Vindecă şi alină.

— Ooooh, foc, foc, foc! i se alăturară femeile.

— Aşază-te şi scoate-ţi hainele, îmi porunci Hulala.

Hainele? Şi de data asta trebuia să-mi scot hainele.

Norocul îmi era precum făina împrăştiată. Hamda îşi înfipse genunchii în umerii mei, iar Tamam mi se aşeză pe picioare.

— Ooooh, foc, FOC!

Dolmenul era plin de mirosul înţepător de cenuşă şi sudoare. Erau gata să mă ardă, să-mi însemneze pielea pentru totdeauna.

— Nu! Nu! am strigat.