Era o noapte fără lună. Vântul rece nu reuşea să împrăştie mirosul de săpun medicinal şi apă. M-am ridicat, mi-am proptit perna la spate şi am răspuns:
— Da, Um Saad.
— Până şi luna s-a dus la culcare. Înainte o priveam prin găurile în formă de stea din jaluzelele de lemn. Ah, anii trecuseră şi eu încă trăgeam cu ochiul la viaţa ce se desfăşura afară. Tatăl Luminii cânta în limba cercheză, în vreme ce aprindea felinarele cu gaz. Îmi aminteau de spânzurători, acele braţe din lemn. Ammanul era asemenea unei închisori otomane spaţioase. Ţinea scăpărătoarea sus şi aprindea lampa. Treptat, străzile înguste erau inundate de lumină. Era momentul meu preferat din zi. Scăpărări şi sclipiri şi vocea tristă a Tatălui Luminii. Trebuie să fi jelit pierderea păşunilor întinse şi primăverile îngheţate din Caucaz. Tata îmi spunea Haniyyeh visătoarea. Găurile sub formă de stea din jaluzele lăsau să intre o briză blândă în camera încărcată. Plină cu perne…
— Noi folosim saltele şi perne. Daffash le-a vândut pe cele mai multe dintre ele lui Samir Paşa. Voia să cumpere în locul lor fotolii.
— Cine este acest Daffash despre care tot vorbeşti?
— Fratele meu, fiul tatălui meu. Era asemenea soarelui de iarnă. Acum îl cunoşti, acum nu-l mai cunoşti. Răutatea şi bunătatea se împleteau.
— Daffash? Ce nume! E chipeş?
— Allah să te răsplătească, suntem prea bătrâne pentru asta.
Am zâmbit şi mi-am dus mâna la gură să ascund lipsa dinţilor.
87
- STÂLPI DE SARE -
— Tu nu eşti. Eu sunt. O, da, sunt. Zilele au venit şi au trecut. Am fost chiar şi îndrăgostită. În vremea aceea inima mi se rostogolea asemenea roţilor carelor cu porumb.
Muhammad, înalt, puternic şi blond. Era cerchez. De câte ori treceam pe lângă magazinul lui îmi strângeam şi mai mult
mulaya în jurul pieptului. Voiam să-mi ascund sânii. Tata îmi spunea:
— Nu mai eşti o copilă. Sânii îţi sunt mari ca pepenii.
Îmi era tare ruşine cu pepenii mei. Mă aplecam de spate ca să îi ascund, să-i îngrop în piept. De asta sunt acum cocoşată. Ah! Dragostea şi dorinţa. Dragostea m-a făcut să
vreau să fiu mai înaltă, mai albă şi mai plinuţă. Ciudat.
Când e deja prea târziu înveţi să accepţi felul în care arăţi.
Credeam că Abu Shawmer, farmacistul, cu ierburile şi chimicalele lui, mi-ar putea da o reţetă pentru a-mi face nasul mai mic, buzele mai pline, coastele mai puţin vizibile şi degetele de la picioare mai scurte. Acum e prea târziu. Allah a dat şi Allah a luat, însă Tatăl Luminii ne-a supravieţuit tuturor. Felinarele strâmbe nu mai există. S-au strecurat sub covoarele din Marea Moschee. Ammanul are electricitate astăzi. Spânzurătorile au fost împinse sub covoarele moscheii.
— Electricitate? În satul meu nu există.
— Întunericul este milos. Lumina e crudă.
— Ce vrei să spui, soră?
— Nimic, felinarele, găurile în formă de stea şi Tatăl Luminii. Când închid ochii, când pleoapele alunecă deasupra pupilelor, văd stele plutitoare. Asta era lumea mea…
88
- FADIA FAQIR -
Maha
Mi-am acoperit urechile cu mâinile şi am pornit tăcută în spatele mătuşii Tamam, care îşi târşâia picioarele bătrâne peste pământul sterp. Îmi priveam vârfurile degetelor de la picioare şi vedeam faţa zâmbitoare a mamei mele şi ochii strălucitori ai tatălui. Dring-drang-dring-drang – se auzeau mojarul şi pisălogul din mine. Hajjeh Hulala locuia într-una din vechile dolmene de la periferia Hamiei.
Erau doar două blocuri de piatră, acoperite cu un al treilea mai mare. Dolmenul părăginit era înconjurat de zaqqum-i15
meniţi să ţină la distanţă diavolii tineri. Când am intrat în camera spaţioasă mi-am dat seama cât de frig era înăuntru.
Probabil o parte din acoperiş se prăbuşise, iar Hulala acoperise locul cu un covor gros.
— Hajjeh Hulala! exclamă mătuşa Tamam.
— Bine aţi venit, oaspeţi ai Celui Milostiv, spuse ea, şi scoase capul printr-o mică deschizătură din perete. Se apropie printre copaci şi spuse cu o voce aspră:
— Aşadar ai reuşit să o convingi pe tânăra mireasă.
Am recunoscut în cameră mirosul sângelui proaspăt de gazelă.
— Um Harb, ai adus pacienta. Acum poţi pleca.
— Nu, mătuşă, nu pleca.
— Fă tot ce spune Hajjeh Hulala. Pacea fie cu tine, spuse ea.
Pufăi încă o dată din pipă şi dispăru.
Hulala mă apucă de mână, o strânse apoi îmi ceru să stau jos. În aer plutea mirosul de tămâie şi de tăciuni încinşi.
Ochii mi se umplură de lacrimi. Era un nor de fum suspendat între zaqqum-i. Imaginea înceţoşată a vasului cu jeratic pluti în stânga, în dreapta, apoi se opri. Cu degetele-i osoase, Hulala mă apucă de umeri şi mă împinse cu blândeţe 15 Zaqqum, copac care, potrivit credinţei musulmanilor, creşte în iad (n.
