Nasra, prietena mea, s-a repezit afară din încăperea sufocantă. O bară fierbinte de fier mi-a trecut pe deasupra capului şi a aterizat pe pântecele meu, săpând cu foc prin piele. Am lovit-o pe Tamam cu piciorul, aruncându-i în aer pipa, într-un nor de fum. Stropi generoşi de apă. Hamda îmi plângea pe creştet. Am auzit o împuşcătură în depărtare, un ţipăt de cămilă în deşert. Am părăsit lumea luminii, intrând în cea a întunericului, unde nu poţi vedea şi nu poţi avea regrete.

Când m-am trezit, am auzit melodia tânguitoare a fluierului Nasrei. O voiam lângă mine pe mama, pe Maliha.

Carnea mi se sfâşia singură. O haită de câini sălbatici ronţăind o vulpe deja împuşcată. Harb trebuia să mă salveze.

110

- FADIA FAQIR -

Apa lovise părţile moi ale trupului meu. Acum înăuntru, acum în afară. Ceaţa mă împiedicase să văd expresia feţei lui Harb. Urechile-mi obosite auzeau sunetul valurilor şi gemetele lui Harb. Vizuina sufocantă era asediată de zaqqum-ii blestemaţi. Plutea în satul uitat de lume, agăţat de povârnişul muntelui ca o lipitoare.

M-am aplecat în faţă, să-mi văd rana. Cârpa de muselină, îmbibată cu sânge, zăcea pe pântece, aşa cum stau bufniţele cu ochii mari pe crengile de cedru.

— Surorile mele, sunt sub protecţia voastră. Vă implor, daţi-mi ceva ca să înceteze durerea.

Hulala mi-a întins o băutură atât de amară încât părea să

fie aloe, doar stoarsă şi fiartă. Am băut-o repede. Pielea mi se strânse şi mi se chirci toată, chiar şi pântecele cauterizat.

Nasra se întoarse şi începu, ca de obicei, să mă şteargă şi să mă răcorească.

Hulala stătea într-un colţ şi murmura:

— Oh, foc. Oh, mamă.

Hamda mă luă de mână şi mă ajută să mă ridic pe picioarele-mi nesigure.

Tamam îşi scoase pipa din gura strâmbă şi spuse:

— Allah să-ţi binecuvânteze mâinile.

Hulala nu răspunse. Continuă să se legene şi să cânte.

Am plecat din insula de zaqqum şi am traversat marea clocotitoare de nisip. Tălpile-mi săpau în nisip, căutând un strat mai răcoros. Nasra sufla în fluier, trezindu-l la viaţă.

Melodiile tânguitoare purtau cu ele primăvara, margaretele, anemonele roşii, pajiştile verzi şi oile mulţumite. Încercam să

văd verdeaţa, roua şi dimineaţa luminoasă, dar nu reuşeam să disting decât casele din pământ, mici şi cu ochi spălăciţi.

Soarele era neîndurător în după-amiaza aceea şi pârjolea tot ce-i ieşea în cale: pereţii vechi, palmierii răsfiraţi şi creierul meu.

Înotam într-o mare de sudoare. Fierbinte. Era foarte fierbinte totul. Am încercat să invoc o amintire răcoroasă, livada noastră de portocali, canalul umed, henna şi ridichile.

111

- STÂLPI DE SARE -

Tata stătea pe pragul casei din capătul celălalt al Hamiei, unde pământul era mai supus şi mai roditor. Acolo, soarele purta un văl transparent, cum aveau costumele ţigăncile dansatoare. Bătrânul se stingea în tăcere, sub acoperişul gros al magaziei. Ar fi trebuit să-l întreb despre cauterizate.

Însă bietul meu tată avea deja destui demoni cu care să se lupte.

112

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, soră.

— Da, Um Saad.

— Ce să-ţi mai spun? Ce să-ţi mai povestesc despre zilele mele de plâns şi de râs din Amman? Dădeam câte o recepţie pe lună. Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, alegea prima zi de luni din fiecare lună ca zi de primit musafiri. Toţi vecinii şi toate rudele ne vizitau în ziua aceea. Pentru mine, erau cele mai grele zile. Începeam amândouă curăţenia odată

cu răsăritului soarelui şi terminam treaba abia la apus. Casa trebuia să fie curată, iar podelele imaculate. Pe viaţa ta, mă

distram nemaipomenit! În loc să stau în spatele jaluzelelor din lemn ale camerei mele, stăteam în spatele sobei mari. Îmi îndesam trupul subţire în spatele ei, iar în cele din urmă

duhneam a gaz. Mama se uita la degetele mele şi-mi spunea că nu storceam migdalele suficient de tare.

— Să storci migdalele? Şi orăşenii ăştia…!

— Era aşa dureros să strivesc migdalele ude pe suprafaţa dură a bolului din lut. Tot frecam şi împingeam până ce degetele mi se înroşeau şi se umflau. După ce scuturam saltelele şi covoarele cu bătătorul din paie, faţa mi-era scăldată în sudoare.

Mama, Allah să-i binecuvânteze sufletul, îşi dădu părul negru, umed, la o parte de pe faţă şi-mi spuse să port ceva decent. Nu avea timp de mine. Decent? Puloverul mov din mohair şi fusta în carouri. Ce altceva aş mai fi putut purta?

N-aveam alte haine. Mi-am pieptănat părul sârmos, apoi mi-am strecurat trupul subţiratic între soba imensă şi perete.

De acolo vedeam bine uşa de la intrare.

Lungă viaţă să ai, acum sunt cu toţii morţi. Um Abdu, cu râsul ei cochet, Um Sameh, cu gâtul gros şi ochii bulbucaţi –

avea probleme cu tiroida – şi Um Rida. Imediat ce intrau în cameră, Um Rida avea obiceiul de a-şi scoate vălul, pelerina neagră şi colanţii groşi, negri, aruncându-le pe toate la podea dezgustată. Stătea pe jumătate despuiată, în rochia 113

- STÂLPI DE SARE -

transparentă din brocart, şi începea să dea din buric şi să-şi unduiască şoldurile. Mi-ar fi plăcut să fiu ca ea, să-mi arăt pepenii.

— Pepenii? am întrebat-o pe Um Saad. Pepenii?

Era foarte palidă, avea faţa gălbejită.

— Sânii. Pielea albă a lui Um Rida era atât de netedă, încât îmi plăcea să-i ating braţul ori de cât ori puteam.

Când se aşezau pe saltele şi fotolii, mama aducea lăuta, chimvalele şi toba, apoi striga:

— Haniyyeh, unde eşti, gât-frânt?

Spunea că ar fi vrut ca gâtul să mi se fi frânt pentru că eu, primul copil, fusesem fată şi nu băiatul pe care îl dorise.