fiinţele lui Allah. Casele din lut şi curţile pline de animale adormite erau cufundate în tăcere. Uguitul porumbeilor şi ciripitul rândunelelor se afundau în râu, se ridicau spre nori, apoi deveneau clare şi aspre. Nu m-aş fi despărţit niciodată
de sunetul apei curgătoare. Tălpile aurite ale verii transformaseră cele câteva bucăţi de pământ cultivate în 93
- STÂLPI DE SARE -
mări de aur otoman. Auzeam cântecul cosaşilor, ridicându-se tot mai sus. Nasra era deja pe munte, iar vântul purta melodia plângătoare a fluierului ei. Strigătele lui Raai nu-i mai îndemnau pe oameni să se trezească. Cocoşii începuseră
să cânte atunci când Raai încetase să mai strige. Mi-am pus rochia veche, din catifea, a mamei, papucii din plastic şi i-am spus pipei bătrâne că merg să-mi văd tatăl. Trebuia să-i cer sfatul înainte de a fi cauterizată.
Mergând spre livada noastră, mi-am dat seama că mă
întorceam cu mâna goală. Nu purtam nimic în mâini, nimic în pântece. Tot nu aveam un copil. Nu mai rămăsese niciun leac, în afară de cauterizare, în afară de a-mi fi arsă carnea şi de a fi marcată pe viaţă. Când am intrat în curte, Nashmi se repezi spre mine şi începu să-mi lingă picioarele. L-am îmbrăţişat şi mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise vechea gospodărie. În timp ce-l mângâiam pe grumaz, am văzut că
ochii lui Nashmi erau plini de lacrimi, ca şi cei ai stăpânului lui, şeicul Nimer. Tata trebuie să-mi fi auzit vocea, pentru că
a ieşit din casă chinuindu-se încă să-şi închidă nasturii cămăşii vărgate. I-am sărutat mâna uscată şi l-am îmbrăţişat. Mirosea a bălegar şi a iaurt uscat.
— Maha, fiica mea, rosti cu vocea lui hârşâită.
Când eram mică mă temeam de el, acum inima mă
îndemna spre el. Nashmi şi tata îmbătrâneau, de abia se mai puteau hrăni singuri. Tata nu-şi putea spăla cămaşa, pe care timpul o călca în picioare de câte ori trecea prin valea noastră. I-am sărutat din nou mâna şi l-am întrebat de ce era atât de slab. Încercă să râdă, scoţând la iveală gingiile ştirbe.
— Bine ai venit, fiică a Malihăi. Intră.
Încăperea era aproape pustie, cu excepţia unei saltele aruncate pe podea şi a unei carpete din piele de oaie.
Mormanul de saltele dispăruse, iar pereţii erau aproape goi.
Oglinda rotundă a mamei era într-un colţ. Tata îmi văzu uimirea şi-mi explică:
94
- FADIA FAQIR -
— Daffash i-a împrumutat saltelele lui Samir Paşa. Dă o petrecere.
Puteam să ne luăm rămas-bun de la saltelele din lână
cusute de mama. Vaca Halabeh, calul Mujahid, perechea de cămile şi cei doi pui ai lor lipseau.
— Unde ne sunt animalele?
— Le-a vândut Daffash. Vrea să cumpere un Land Rover.
Din henna şi din ridichi nu mai rămăsese nimic.
— Vorbeşte despre modernizarea gospodăriei. Vrea să
construiască o vilă şi să aducă indieni care să muncească
pământul, îmi povesti tata.
— Jarbwa mi-a zis că neglijează gospodăria.
Tata lovi în pământ cu bastonul:
— Încearcă să facă rost de bani pentru gospodărie!
Am ieşit din casă. Singurele animale pe care le mai aveam în curte erau câteva găini care, în loc să stea în coteţul lor, fuseseră lăsate libere şi se plimbau prin magazie.
Gospodăria părea părăsită. Portocalii şi lămâii plângeau cu toţii, „apă, apă!” M-am aşezat lângă vechiul canal şi am vărsat lacrimi amare, crescând apa Iordanului şi gustul sărat al Mării Moarte. Dacă mama mea, Maliha, s-ar fi întors din morţi şi ar fi văzut casa odinioară înfloritoare transformată
într-o ruină, ar fi ales să moară din nou. Tata, ca şi gospodăria, era slăbit, murdar şi bătrân.
Mi-a mângâiat părul cu mâna-i uscăţivă şi m-a rugat să
nu mai plâng.
— Eu sunt fericit aşa cum sunt.
Lovi în pământ cu bastonul şi continuă:
— Oamenii din sat vor să mă însor iar. Nu vreau să
doarmă altă femeie lângă mine.
— Mi-e teamă ca în curând să nu mori singur.
