Nasra se repezi în cameră, împroşcând cu apă peste tot în calea ei.

— Când îţi spun eu, torni apă pe rană.

Nasra dădu din cap.

Mâinile lui îmi apăsară pântecele, iar durerea pe care o simţeam era asemenea valurilor care lovesc ţărmul şi apoi se retrag, lovesc, apoi se retrag, lăsând în urmă pietricelele de pe ţărmul care se zbate să respire.

Apa înţepătoare îmi pătrunse arzând în rană. Mi-am apăsat pieptul cu mâinile, ca inima să nu sară afară printre coaste. Am auzit vocea plăcută a lui Murjan, dar nu înţelegeam ce spunea.

— Am să pun un bandaj pe rană, ca să absoarbă puroiul şi otrava. Ai să te faci bine.

Pentru prima oară în atâtea zile, pântecul nu-mi era jilav, sălciu.

Nasra îmi aşeză o pernă la spate şi-mi zise: 117

- STÂLPI DE SARE -

— Acum să ţeşi, tu.

Murjan insistă să rămân culcată, ca să ţin rana presată.

Îmi dădu o cană cu ierburi aburinde şi-mi mai spuse:

— Asta-i o combinaţie de ierburi rare pe care le-am strâns de pe munţii din Maan.

Zâmbi, îşi înfăşură trupul tânăr în pelerină şi rosti:

— Pacea fie cu tine.

Nasra aşeză tava de pai pe podea, lângă mine. Probabil îşi mulsese una dintre capre. Am încercat să mănânc un pic de ou prăjit, dar gura mea refuza să înghită altceva în afara câtorva curmale şi a laptelui. M-am sprijinit de perete şi am privit marginile rotunde ale covorului. Lumina portocalie strălucitoare care intra prin fereastra micuţă îmi spunea că

soarele se întorsese cu spatele către noi. Ţipetele copiilor care erau chemaţi acasă de pe uliţe şi zgomotele cailor era sunete liniştitoare, însă urechile şi inima-mi erau flămânde să audă

sunetul copitelor în galop.

Am privit covorul şi am atins suprafaţa inegală, acolo unde trebuie să-şi fi pus şi mama degetele. Lacrimile au un spirit al lor şi se scurg pe faţă ori de câte ori jinnul are chef să iasă

din lampa lui. Am început să plâng pentru soţul meu iubit care nu-mi trimisese nici măcar un cuvânt de când plecase de acasă. Am plâns pentru mama şi pentru covorul neterminat, pentru tatăl meu care era pe moarte, pentru pântecele meu sterp care trăise zile cumplite de infecţie şi foc. Am plâns pentru Hamia, cu cele câteva case ale ei de lut şi cu soarele nepăsător. Râul trecea prin vestul satului fără

să arunce măcar un salut, iar marea dinspre sud se cutremura şi se agita, captivă în căuşul ei de pământ.

118

- FADIA FAQIR -

Um Saad

— Maha, eşti bine? Faţa îţi e palidă ca o lămâie.

— Da, Um Saad, continuă doar să vorbeşti. Vocea ta îmi ostoieşte durerea din inimă.

— Odată, stăteam aşezată pe perne şi priveam prin găurile în formă de stele la Tatăl Luminii. În noaptea aceea cântecul lui era atât de trist, de nostalgic, despre câmpii acoperite de zăpadă şi despre cavaleri. Din cauza religiei trebuiseră să-şi părăsească ţara. Merseseră apoi în ţara picioarelor desculţe.

Aşa le spun ei arabilor. Stăteam acolo, gândindu-mă la tichia lui Hasan cel Isteţ care te face invizibil. Dispari, zbori, iar apoi te înalţi cât mai sus. O mână mare, păroasă, ateriza pe faţa mea. Imaginea ochilor neînduplecaţi ai tatălui meu.

Bătând, lovind. Fără să scot un cuvânt, fără să deschid măcar gura, am încasat vreo sută de lovituri. Cureaua tatălui meu m-a transformat într-un maldăr de carne vie. Stătea apoi deasupra capului meu, ca un vultur, strigând:

— Cine e Muhammad?

Un fior mi-a străbătut inima, trecând apoi în mădularele trădătoare. Mai târziu i-am mulţumit lui Allah, profeţilor şi îngerilor Lui, pentru că m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa.

Unul dintre bastarzii Ammanului trebuie să-i fi spus tatălui meu despre vizitele mele la magazin. Pluteam într-un nor când am auzit vocea lui Muhammad în casa noastră. Allah să ne ajute. Am sărit din pat şi m-am dus să trag cu ochiul pe gaura cheii. Era acolo, stătea pe canapeaua noastră

uzată, era înalt şi tulburător.

— Unchiule, am venit aici în seara asta să-ţi cer mâna fiicei tale Haniyyeh.

— Îi ştii şi numele, i-a răspuns tata ameninţător.

— Nu caut necazuri, vreau doar s-o cer în căsătorie.

Ah, Maha, inima îmi bătea precum roata morii lui Abu Jamal.

— Dar eşti cerchez.

— Sunt un bun musulman.

119

- STÂLPI DE SARE -

— Fiica noastră a fost promisă vărului ei.

Mi-am dus mâna la stomacul ce mi se strângea. Tata minţea. Nu aveam nicio rudă în Amman.

— E logodită?

— Da, e logodită.

Muhammad se ridică în picioare, apoi se aşeză din nou.

Faţa îi părea roşie şi rotundă. Trebuie să fi părut aşa din cauza găurii cheii. Mi-am frecat mâinile tremurânde.

— Sunt un bărbat puternic şi voi avea grijă de fiica ta. Îţi promit că am să-i apăr demnitatea.

Era importantă pentru cerchezi. Demnitatea, vreau să

spun.