Am râs din nou şi mi-am amintit ochii mari şi căprui ai lui Harb. „Vreau un fiu, fiul tău, iapa mea frumoasă.” M-am aşezat, m-am sprijinit de perete şi am plâns fără zgomot.

Harb ar fi trebuit să fie acolo. Harb trebuia să fie acolo. Mi-am aşezat capul pe pernă, m-am şters pe faţă cu mâneca şi 136

- FADIA FAQIR -

apoi am închis ochii. Cercurile colorate de lumină ce pluteau pe sub pleoapele mele au fost înghiţite de întuneric.

Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, muşchii, oasele, chiar şi venele mă dureau. Oglinda veche îmi arăta acum o faţă pătată, un păr răvăşit şi nişte ochii mari. Bunica Sabha mă ameninţa uşor cu degetul. Bunico, ce-aş putea face?

Hainele pe care le purtam erau rupte de zilele pline de tristeţe. Aveau fâşii murdare şi fire ce nu mai puteau fi cusute. Tălpile îmi erau acoperite cu bucăţi de piele uscată şi noroi. Am aruncat pătura pe podea şi am ieşit din casă.

Soarele blând de toamnă mi-a spus că anotimpul logodnelor se terminase. Fetele care se măritaseră erau norocoase, iar cele care nu se măritaseră aveau să-şi petreacă anul aşteptând vara viitoare. Mi-aş fi dorit ca Nasra să se căsătorească. Biata Nasra.

Am fiert apă într-o cratiţă mică şi apoi am dus-o în bucătărie. M-am dezbrăcat şi mi-am cercetat trupul. Sânii îmi erau mai mari, iar sfârcurile mai întunecate ca de obicei.

Două linii subţiri de piele arsă îmi traversau pântecele asemenea unor şerpi. Allah să o pedepsească pe Hulala şi focul ei. Mi-am frecat spatele cu lufa. Ciclul nu-mi sosise de vreo patruzeci de zile. Trebuie să fi fost însărcinată. Mi-am frecat cu blândeţe pântecele şi am şoptit:

— Bine ai venit, fiul meu, plantă tămăduitoare ce îmi vei vindeca toate rănile.

Când mi-am spălat părul am descoperit că acum îl puteam cuprinde pe tot într-o singură mână în loc de două. Aveam să

folosesc henna, ouă şi ulei de măsline ca să-mi fac părul mai puternic şi mai des. Fiul meu avea să sosească în curând.

Voiam să-l întâmpin pe geamănul sufletului meu cu un zâmbet luminos şi un trup sănătos. El nu trebuia să

cunoască niciodată durerea despărţirii. Aveam să-i povestesc despre faptele eroice ale tatălui său şi despre firea lui nobilă.

Mi-am pus juponul şi rochia mamei, apoi mi-am strâns în două cozi părul uns cu ulei. Am scuturat salteaua şi pătura în soare şi am măturat podeaua. Prin fereastra deschisă mi-a 137

- STÂLPI DE SARE -

ajuns la urechi ciripitul rândunelelor. Am bătut la uşa camerei lui Tamam şi am şoptit:

— Bună dimineaţa, mătuşă.

Tamam răsuflă greu şi apoi se lovi în piept:

— Lăudat fie Allah că te văd mergând şi vorbind din nou.

Cu buzele-i subţiri, mă sărută pe frunte. În dimineaţa aceea nu a pufnit din buze.

Am privit-o zâmbind.

— Sunt însărcinată.

Tamam se aşeză pe podea şi începu să plângă, să se legene şi să bălmăjească:

— Fiul meu Harb trăieşte încă. Cel care dă naştere nu moare niciodată. Lăudat fie Allah. Allah e mare şi milostiv.

Nu o văzusem niciodată pe Tamam plângând. Îmi amintesc că avea gura larg deschisă şi părul răvăşit. Începu să-mi tremure şi mie bărbia, dar m-am oprit din a plânge. Fiul meu trebuia să ajungă într-un loc al fericirii şi al luminii. Nu trebuia să plâng, fiul lui Harb avea să se nască în curând, iar eu aveam să-mi umplu nările cu mirosul lui.

M-am dus să văd straturile de henna şi ridichi. Nimic. Era doar o bucată goală de pământ, fără urme de cultură sau paşi, ca şi cum nu aş fi trăit în casa lui Harb timp de doi ani.

Am ieşit din curtea aridă, respirând cu putere aerul sărat.

Uliţele înguste ale satului păreau acum chiar mai înguste.

Minaretul sanctuarului striga cu frenezie „Allah-u-Akbar”.

Satul orb se agăţa încă de povârnişul muntelui ca o lipitoare.

Sat idiot! Faţa asudată a lui Salih strălucea în depărtare. De pe platoul lui înalt, îşi flutură mâna în care ţinea o bară de fier. I-am făcut şi eu cu mâna.

— Viaţă lungă ţie şi copiilor tăi, spuse el.

Mi-am coborât capul şi am trecut dincolo de platou.

Am mers spre Iordan, lăsând satul în urmă. Munţii se înălţau în spatele satului, protejându-l de duşmani. Oameni care purtau aceleaşi haine ca ale noastre şi vorbeau aceeaşi limbă, dar erau străini. Acasă era mirosul de busuioc şi de cimbru ce oferă sufletului odihnă. Gânguritul porumbeilor şi 138

- FADIA FAQIR -

ciripitul rândunelelor mă purtară în vremuri mai fericite.

Vremurile în care Harb îşi înfăşura pelerina în jurul umerilor mei. Îmi era frig. O parte din iubitul meu creştea în mine, asemenea unei flori ce îmbobocea. Nu erau flori de primăvară. Sunetul apei curgătoare şi mirosul unui foc ce se stingea mă făcură să mă simt mai uşoară, mai subţire şi mai curată. M-am aşezat pe vine, mi-am cufundat mâinile în râu, mi-am umplut palmele făcute căuş cu apă şi apoi mi-am spălat faţa. Burniţa rece îmi trecea prin piele, ajungând până

la plămâni. Am privit cerul şi am oftat.

Stând pe saltea, mi-am dat seama că în încăpere era întuneric şi umezeală. Soarele după-amiezii nu reuşea să

intre prin ferestruica îngustă. Mi-am acoperit umerii cu şalul purpuriu-deschis pe care mi-l dăduse Harb. Unghiurile casei lui Tamam erau mai ascuţite ca niciodată. Tamam pufăia dâre de fum ce arătau precum norul de nisip ridicat de armăsarul lui Harb. Ea îşi pierduse fiul, iar eu îl pierdusem pe geamănul sufletului meu. Când am văzut covorul neterminat zăcând într-un colţ mi-am dat seama cât timp am petrecut în uitare, suspendată între un cer plictisit şi un pământ crud.

M-am întins pe saltea şi am privit particulele micuţe de lumină ce pluteau prin fereastra îngustă din partea de sus a zidului. Mi-am petrecut cea mai mare parte a zilelor sperând să aud zgomotul familiar al copitelor în galop, însă în locul lor am auzit cântatul cocoşului şi ciripitul rândunelelor. Mi-am trecut uşor mâna peste pântece şi am simţit lovitura unui picioruş. Mama mea, Maliha, avea un nepot! Vai!

Copilul meu? Nu se putea. Fereastra deveni dintr-odată mai mare, iar particulele de lumină zâmbeau toate. Am văzut un stol de porumbei aterizând precum un nor de ploaie deasupra portocalilor din livada noastră. M-am hotărât.

Aveam să mă mut înapoi în casa tatălui meu. Da, asta trebuia să fac. Harb îmi ceruse să am grijă de mama lui.

Aveam nevoie de livadă. Trebuia să încep să lucrez.

139

- STÂLPI DE SARE -

Um Saad

— Maha, soră.

— Da, Um Saad, am răspuns şi mi-am întors capul pe pernă.