— Merg cu tine, vin cu tine, eu.

— Ce-ai păţit la dinţi?

Îşi deschise larg gura şi spuse:

— Dimineaţă. Alergat după Nawmeh, căzut, eu.

— Aş vrea să scapi odată de capra asta care aduce numai nenorociri.

Nasra îşi înclină gâtul într-o parte şi rosti:

— Beee, beee…

Casa noastră din lut, ponosită, cu tavanul în formă de cupolă, încerca să pară sănătoasă şi demnă, dar era trădată

de straturile de nisip ce o acopereau. Vasele micuţe din lut în care plantasem cimbru, mentă şi busuioc lipseau din curte.

Sahi se plimba prin ogradă, urmat de câteva găini slăbuţe.

Am lăsat jos cufărul din lemn ca să-l salut pe Nashmi, care şchiopăta, venind cu greutate spre mine.

— Vai, ce ţi s-a întâmplat, băiete? Uite ce ochi lăcrimoşi şi ce bot adulmecător!

Trebuie să mă fi recunoscut după miros, pentru că a început să latre şi să-şi frece nasul de picioarele mele. În timp ce-l îmbrăţişam pe Nashmi, am auzit mersul târşâit al tatălui meu. Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut stând acolo, 144

- FADIA FAQIR -

cu cămaşa lui murdară în dungi şi cu ochii conturaţi cu kohl.

M-a îmbrăţişat tremurând. Am început să plâng pe umărul lui, să tot plâng.

Plângea şi el, îngăimând:

— Gata, Maliha. Gata, gata, Maliha.

Mi-a mângâiat părul cu degetele-i subţiri şi a spus:

— Şşş, fiica mea Maha este o iapă arabă. Iepele arabe nu plâng niciodată.

Mi-am şters lacrimile cu mâneca şi am spus:

— M-am întors şi am să rămân.

— E casa ta, e livada ta, copila mea.

Când am intrat în cameră am găsit înăuntru două saltele, un vas din lut plin cu apă, două covoare din piele de oaie şi o cutie mare, maro, cu pântece alb şi două butoane negre, în colţ.

— Ce-i asta?

— Fratele tău Daffash a adus-o. Îi spune radion.

— Radion? rosti Nasra şi începu să danseze în jurul lui.

— Îi dai două bucăţi de mâncare, pe urmă apeşi pe butonul acesta şi îl învârţi, iar el începe să cânte şi să

vorbească.

Nasra apăsă repede butonul şi o voce puternică rosti tare:

— Aici Radio Iordania din Ierusalim.

Am început să râd de Nasra care sări înapoi strigând:

— Cutia asta e posedată de jinnii soldaţi şi de Stăpânul nostru, Solomon.

Daffash intră brusc în cameră, ne privi bănuitor şi spuse:

— Cum e voia lui Allah! Tot tribul umblă la radioul meu.

— Frate, ce mai faci?

— Văd că ţi-ai adus cufărul. O şedere lungă, se pare.

Tata îşi agită bastonul din lemn în aer şi spuse:

— Foarte lungă.

Daffash îşi răsuci mustaţa între degetul mare şi arătător, apoi rosti:

145

- STÂLPI DE SARE -

— Idioata asta se teme de aparat. E simplu, ei vorbesc la Ierusalim şi noi îi auzim aici. Un prieten de-al meu, om important, mi l-a dat.

Învârti butonul şi ajunse la o limbă pe care nu o puteam înţelege. Se auzea ca şi cum cineva s-ar fi sufocat sau n-ar fi fost lăsat să respire. În cele din urmă am auzit puţină arabă, dar nu puteam înţelege restul cuvintelor.

Daffash îl opri şi spuse:

— Vorbesc în engleză. Bun. Pleacă acasă acum, nunta s-a terminat.

— Aici e casa mea şi aici rămân.

— S-a întors aducătoarea de nenorociri, spuse el şi ieşi trântind uşa.

Nu mai aveam decât un cocoş, nişte găini, un câine pe moarte şi câţiva portocali. Tata stătea pe podea, sprijinindu-se de perete. Părea bătrân, obosit şi pierdut. Mi-am aşezat capul în poala lui şi am spus:

— Tată, sufletul meu, sunt însărcinată.