127
- STÂLPI DE SARE -
E ciudat, Maha, dar nu-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine în seara aceea. Doar două brăţări de aur, un inel şi obrajii căzuţi. Atâta tot. Nu, să nu mă ajute niciodată Allah să mint. Un imam bătrân m-a întrebat dacă îmi pot scrie numele. Am dat din cap. Într-un pătrat alb mi-am scris numele, Haniyyeh Fuad Hajjo. Am auzit vocea profesorului meu de kutab citind din Coran şi strigând: „Repetă după
mine.”
Privind spre via îngheţată, am rostit:
— Eu nu ştiu să citesc şi să scriu.
— Cu atât mai bine pentru tine. Ştii ce mă înfurie groaznic?
Mă gândeam că ţăranii din Fuhais şi-au pierdut recolta din anul acela.
— Ce?
Am răspuns întrebării lui Um Saad, nu pentru că voiam să
o fac, ci pentru că asta dorea ea:
— Amman, oamenii din Amman. Înainte iubeam oraşul acela din tot sufletul. Acum nu mai suport să aud râsetele Ammanului. Am stat în spatele ferestrelor cu gratii ale casei mirelui şi am auzit scrâşnetul roţilor de căruţă şi clinchetul chimvalelor vânzătorilor ambulanţi de suc de lemn-dulce. E
un oraş cu capul în nori.
Vorbindu-i îngheţului, am rostit:
— Satul nostru este pur şi simplu uitat.
Un lucru n-am să-l uit niciodată. Noaptea, bărbatul, soţul meu, care am descoperit după aceea că se numea Abu Saad, m-a fugărit şi a rupt rochia de pe mine. Apoi m-a întrebat cu o voce slabă, subţiratică, ce făcea ca trupul lui greoi să pară
o greşeală:
— Ţi-a venit ciclul?
Am dat din cap.
— Mereu la fel.
M-a drămuit din priviri, mi-a mângâiat pântecele neted cu degetele-i reci, mi-a îndepărtat picioarele cu forţa şi apoi mi-a penetrat trupul împietrit. O, mireasă, cu lumânări în jurul 128
- FADIA FAQIR -
nostru, cântau femeile de-afară. Un lichid galben şi lipicios mi se prelingea pe coapse. O, mireasă, eşti o garoafă. Mi-am îmbrăţişat strâns propriu-mi trup şi am repetat întruna numele lui Hasan cel Isteţ.
Dacă sunt cu adevărat nebună, atunci trebuie ca mintea mea să fi cedat în noaptea aceea, am văzut o tichie zburând prin cameră.
— Şşşt, nu suntem nebune.
Doctorul Edwards şi Salam, cu zâmbetu-i angelic, intrară
în salon. Nu le auzisem paşii uşori.
Doctorul spuse ceva în engleză, apoi rosti într-o arabă
stricată:
— E imposibil, voi două nu vă opriţi niciodată din vorbit.
— Da, am răspuns într-un glas.
— Am să vă cresc doza.
Am privit chipul lui Um Saad, unul dintre muşchii obrazului ei i se zbătea. Râdea. Mi-am dus mâna la gură, ca să-mi ascund gingiile goale, şi am început să chicotesc. Um Saad izbucni dintr-odată într-un hohot de râs. Doctorul îşi lărgi gulerul de la cămaşă şi ne privi stupefiat.
129
- STÂLPI DE SARE -
Maha
Când am întors capul, am văzut-o pe Nasra şi oile ei, alergând în josul povârnişului cât de repede puteau. Norul de praf coborî şi se opri aproape de picioarele mele. Am reuşit să
o văd pe Nawmeh, capra dezastrelor, şi cercelul ce se bălăngănea.
— Soră, gâfâi Nasra.
Blestemată fie religia Nasrei, întotdeauna rămânea fără