Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Daffash chiar venise la livadă. Mustaţa lui subţire era bine răsucită, dar el avea pungi întunecate sub ochi.
— Bine ai venit, frate.
— Fată, m-ai făcut unchi.
— Da.
— Vreau să-mi ţin în braţe nepotul. Pe Allah, ai născut un bărbat. Vreau să-l ţin în braţe, spuse el cu o voce plină de încântare şi de bucurie.
Daffash să zâmbească? Nici nu ştiam cum arăta atunci când zâmbea. Inima mi se strânse atunci când îmi luă în braţe bebeluşul.
— Unchiul tău are să te înveţe să călăreşti, să tragi cu puşca şi să conduci maşina. Ce zici de asta? rosti el.
Pe Allah, zâmbea. Aş fi vrut ca Daffash să mă lase în pace, să-mi lase în pace şi fiul; du-te în oraş şi cufundă-te în luminile false ale Ammanului.
— Lucrezi azi?
— Zâmbeşte-i unchiului tău. Ehee. Mubarak, eu plec acum. Ne vedem mai târziu.
Îşi răsuci mustaţa cu degetele şi spuse:
— Pentru că ai născut un bărbat poţi sta în casa mea.
Mă apucă de mâini şi mă sărută pe frunte. Mirosul de pulbere pentru spălat îmi umplu nările. Trupu-i subţiratic trecu peste pământul noroios, iar când norul alb al cămăşii 164
- FADIA FAQIR -
lui dispăru, mi-am trecut degetele peste faţa bebeluşului meu spunându-i:
— Caut refugiu în faţa răului blestemat.
După o săptămână, am început pregătirile pentru ceremonia de circumcizie. M-am asigurat că aveam destule grâne şi orez. O oaie şi o capră au fost cumpărate de la şeicul Talib. Nasra a insistat s-o jertfească pe Nawmeh pentru fiul Mahei. Am încercat s-o fac să se răzgândească pentru că
ştiam cât de mult ţinea la capra aceea. Nasra scutură din cercelul ei şi spuse:
— Un fiu, am. Fiul tău, Maha.
Am îmbrăţişat-o. Era mai slabă decât de obicei, iar pe faţă
avea noroi şi mizerie. Prietena mea îmbătrânea. Nasra n-avea să se căsătorească.
Nasra şi cu mine am mers în munţi să adunăm limba-boului şi muşeţel pentru Mubarak. L-am lăsat cu mătuşa, să
sugă apă cu zahăr. Era o zi însorită, cu cerul de un albastru strălucitor şi un soare sclipitor ce nu dădea căldură. Vântul era rece ca o lamă de cuţit. Oare închisesem fereastra înainte de a pleca de-acasă? Oare avea Tamam să mai pună o piele de oaie peste copilul meu? Când am ajuns în creştetul muntelui, peisajul văii era atât de clar încât îndurera ochii.
Case umile din lut, înghesuite laolaltă şi o casă mare, albă, ce domina asupra lor.
— Pe Allah, a cui e casa aia?
— E casa cea nouă a lui Samir Paşa. Lucrează acolo, fratele tău.
M-am aşezat pe o stâncă ce înfrunta vântul din vest, ce venea dinspre Ierusalim. Iordanul tot mai încerca să aducă
Marea Moartă la viaţă, iar satul de acolo părea mai mare.
Erau câteva petice verzi de pământ pe malul vestic al râului.
O ţărancă puternică trebuie să fi muncit zi şi noapte pe pământul lor. Pe partea noastră nu prea era verde, în afară
de oaza verde a palatului paşei. Mă întrebam cum mâncau oamenii aceia, cum se salutau unii pe alţii. Soarele aluneca la orizont, îndreptându-se spre ascunzătoarea lui. Nasra 165
- STÂLPI DE SARE -
ţâşni ca o săgeată să-şi adune turma. Dacă ar fi apus soarele în timp ce oile păşteau, Nasra credea că un ghul avea să le măcelărească pentru a-şi hrăni copiii. Femeile din tribul Qasim alergau de colo-colo ocupate. Puncte negre ce arătau ca nişte furnici harnice. Nici mai mult nici mai puţin. Toată
viaţa lor asudă, sapă pământul ca să construiască cuiburi pentru bărbaţii şi copiii lor, iar în cele din urmă mor şi sunt uitate. Furnici fără nume, trecut sau viitor. Soarele se refugie la creatorul său. Am pornit înapoi spre casă, ţinând strâns la piept un braţ de limba-boului şi unul de muşeţel.
A doua zi mi-am uns fiul, care avea şapte zile, cu ulei de măsline şi sare şi l-am aşteptat pe imamul Rajab să vină şi să îi rostească lui Mubarak la ureche chemarea la rugăciune.
Casa era plină de femei, iar cortul din grădină era plin cu bărbaţi: şeicul Talib, tatăl meu, Raai, imamul Rajab, Murjan şi Daffash, care turna cafeaua şi întâmpina oaspeţii. Mai devreme, în dimineaţa aceea, pregătisem pâinea şi fiersesem cerealele. Nasra tăie oaia sacrificată şi pe Nawmeh în bucăţi şi le aruncă în apa ce fierbea. Am zărit-o ştergându-şi lacrimile în timp ce învârtea în orez. Nu ar fi trebuit să o las s-o omoare pe Nawmeh. Hulala sosise cu un mănunchi de ierburi şi ţărână, ce aveau să fie puse pe rană după aceea.
Când desfăcu legătura am rămas cu gura căscată: piatră
acră, bălegar, carii de lemn şi schinduf erau amestecate.
Hulala râse, îmi dădu un săculeţ şi rosti cu vocea ei ascuţită:
— Amestecă astea pentru copilul tău.
Tamam îi mulţumi, desfăcu săculeţul şi puse zahărul candel, cele câteva seminţe de cimbrişor, muşeţel şi anason pe o bucată de tifon, legând apoi colţurile pentru a forma o punguţă. Am înmuiat-o în apă şi am pus-o apoi în gura lui Mubarak. Fiul meu, lumina ochilor mei, începu să sugă
punguţa de parcă ar fi fost sfârcul meu. Hulala dădu din cap a aprobare şi spuse:
— O să adoarmă. Mergi şi termină-ţi treaba.
Înainte ca soarele să se oprească în mijlocul cerului, imamul Rajab tuşi şi intră în încăpere. Hulala măcina, 166
- FADIA FAQIR -
răbdătoare, balega uscată cu două pietre. Fără să spună
nimic, imamul îşi suflecă mânecile, îşi fixă turbanul şi începu să rostească lângă urechile fiului meu chemarea la rugăciune.
— Allah-u-Akbar. Allah-u-Akbar.
— Aşa are să se obişnuiască cu sunetul Islamului. Când are să crească mare va fi un bun musulman, îmi explică
Hulala.
