Am ţâşnit în sus şi am fugit afară strigând:
— Da, nebună. Sunt nebună. Mă auzi? M-a auzit Harb?
Nasra mă trase înăuntru şi-mi spuse:
— Ascultă. Trebuie să asculţi. Crede că eşti gravidă, Tamam. Boceşti, în schimb.
Razele de soare ce se furişau în încăpere străluceau roşiatice. Am scuturat din cap, am închis ochii şi apoi i-am deschis iar. Allah al universului! Într-adevăr, nu-mi văzusem sângele de treizeci şi cinci de zile. M-am aşezat pe podea, mi-am cuprins capul în mâini şi am început să plâng în tăcere:
— Blestemată fie religia ta. Mai ai lacrimi, Maha?
M-am ridicat şi am început să ţip şi să sar în sus. Harb nu era mort, nu era mort, nu era mort. O, ceruri, o, stele, soţul meu nu era mort!
Nasra mă luă de mână:
— Nebună, Maha? Pierzi copilul, tu.
— Copilul? Da, da, am spus şi mi-am trecut mâna peste pântece.
Am râs din nou şi mi-am amintit ochii mari şi căprui ai lui Harb. „Vreau un fiu, fiul tău, iapa mea frumoasă.” M-am aşezat, m-am sprijinit de perete şi am plâns fără zgomot.
Harb ar fi trebuit să fie acolo. Harb trebuia să fie acolo. Mi-am aşezat capul pe pernă, m-am şters pe faţă cu mâneca şi 136
- FADIA FAQIR -
apoi am închis ochii. Cercurile colorate de lumină ce pluteau pe sub pleoapele mele au fost înghiţite de întuneric.
Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, muşchii, oasele, chiar şi venele mă dureau. Oglinda veche îmi arăta acum o faţă pătată, un păr răvăşit şi nişte ochii mari. Bunica Sabha mă ameninţa uşor cu degetul. Bunico, ce-aş putea face?
Hainele pe care le purtam erau rupte de zilele pline de tristeţe. Aveau fâşii murdare şi fire ce nu mai puteau fi cusute. Tălpile îmi erau acoperite cu bucăţi de piele uscată şi noroi. Am aruncat pătura pe podea şi am ieşit din casă.
Soarele blând de toamnă mi-a spus că anotimpul logodnelor se terminase. Fetele care se măritaseră erau norocoase, iar cele care nu se măritaseră aveau să-şi petreacă anul aşteptând vara viitoare. Mi-aş fi dorit ca Nasra să se căsătorească. Biata Nasra.
Am fiert apă într-o cratiţă mică şi apoi am dus-o în bucătărie. M-am dezbrăcat şi mi-am cercetat trupul. Sânii îmi erau mai mari, iar sfârcurile mai întunecate ca de obicei.
Două linii subţiri de piele arsă îmi traversau pântecele asemenea unor şerpi. Allah să o pedepsească pe Hulala şi focul ei. Mi-am frecat spatele cu lufa. Ciclul nu-mi sosise de vreo patruzeci de zile. Trebuie să fi fost însărcinată. Mi-am frecat cu blândeţe pântecele şi am şoptit:
— Bine ai venit, fiul meu, plantă tămăduitoare ce îmi vei vindeca toate rănile.
Când mi-am spălat părul am descoperit că acum îl puteam cuprinde pe tot într-o singură mână în loc de două. Aveam să
folosesc henna, ouă şi ulei de măsline ca să-mi fac părul mai puternic şi mai des. Fiul meu avea să sosească în curând.
Voiam să-l întâmpin pe geamănul sufletului meu cu un zâmbet luminos şi un trup sănătos. El nu trebuia să
cunoască niciodată durerea despărţirii. Aveam să-i povestesc despre faptele eroice ale tatălui său şi despre firea lui nobilă.
Mi-am pus juponul şi rochia mamei, apoi mi-am strâns în două cozi părul uns cu ulei. Am scuturat salteaua şi pătura în soare şi am măturat podeaua. Prin fereastra deschisă mi-a 137
- STÂLPI DE SARE -
ajuns la urechi ciripitul rândunelelor. Am bătut la uşa camerei lui Tamam şi am şoptit:
— Bună dimineaţa, mătuşă.
Tamam răsuflă greu şi apoi se lovi în piept:
— Lăudat fie Allah că te văd mergând şi vorbind din nou.
Cu buzele-i subţiri, mă sărută pe frunte. În dimineaţa aceea nu a pufnit din buze.
Am privit-o zâmbind.
— Sunt însărcinată.
Tamam se aşeză pe podea şi începu să plângă, să se legene şi să bălmăjească:
— Fiul meu Harb trăieşte încă. Cel care dă naştere nu moare niciodată. Lăudat fie Allah. Allah e mare şi milostiv.
Nu o văzusem niciodată pe Tamam plângând. Îmi amintesc că avea gura larg deschisă şi părul răvăşit. Începu să-mi tremure şi mie bărbia, dar m-am oprit din a plânge. Fiul meu trebuia să ajungă într-un loc al fericirii şi al luminii. Nu trebuia să plâng, fiul lui Harb avea să se nască în curând, iar eu aveam să-mi umplu nările cu mirosul lui.
M-am dus să văd straturile de henna şi ridichi. Nimic. Era doar o bucată goală de pământ, fără urme de cultură sau paşi, ca şi cum nu aş fi trăit în casa lui Harb timp de doi ani.
Am ieşit din curtea aridă, respirând cu putere aerul sărat.
Uliţele înguste ale satului păreau acum chiar mai înguste.
Minaretul sanctuarului striga cu frenezie „Allah-u-Akbar”.
