— Da, Um Saad.

— Am auzit sunetul uşilor închizându-se. Doctorul Edwards, Salam şi Kukash trebuie să se fi culcat. Eh, eh, zilele veneau şi zilele treceau, iar eu tot priveam pe furiş

lumea printre frunzele viţei-de-vie ce înconjura veranda de pe Muntele Castelului. Pentru că născusem de atâtea ori, mă

împrietenisem cu moaşa Um Gharib. Obişnuia să vină la mine dimineaţa şi să mă ajute să rulez foile de viţă, să umplu vinetele şi zucchini. M-a învăţat chiar cum să umplu napi şi cartofi. Râul de maţe şi burţi tot venea şi curăţatul lor m-a ţinut activă. Însă nu mai făceam curăţenie în bucătărie.

Negustorii ambulanţi începuseră să vândă ustensile din plastic. Am cumpărat un lighean mare şi o cutie cu capacul etanş. Întâi storceam excrementele şi mâncarea din intestine în cutie, iar apoi le puneam în lighean şi le frecam cu lămâie şi faină. Cutia o acopeream repede ca să scap de duhoarea sângelui şi a excrementelor. Capacul făcea ca muştele să nu ne bâzâie prin toată casa. Abu Saad nu-şi mai băga mâinile în mizerie. Cei doi fii mai mari ai mei şi trei beduini de pe valea Iordanului lucrau în magazin. Soţul meu, soră, începu să poarte cămăşi albe, eşarfe albe pe cap şi pantaloni negri.

Spatele îmi era distrus după atâta spălat şi călcat. În zilele acelea, puneam fierul de călcat pe plita cu gaz lampant până

se încingea, îl ştergeam cu o cârpă curată şi apoi îl treceam peste tivuri şi mâneci. Era muncă grea să-l fac pe Abu Saad fericit şi sclipitor. Mi-a spus odată că avea să mi-o cumpere pe fiica lui Abu Hassan, care lucra în magazinul lui. O

servitoare în casa mea? Nu puteam primi aşa ceva, aşa că

am continuat să cânt şi să muncesc.

170

- FADIA FAQIR -

Bărbatul negru m-a înnebunit,

El mi-a luat minţile,

N-am să iubesc pe nimeni în afară de el.

Zilele lui Saideh şi ale stăpânei ei au luat sfârşit. Cântecele au devenit tot mai scurte şi mai uşoare. Când eram tânără

cântam despre primăvară, despre recolte, păşuni şi despre viaţă. Pe viaţa ta, toate cântecele din ziua de azi sunt despre dragoste. Pentru generaţia tânără nimic nu e important în afară de iubire şi dorinţă. Când nu poţi obţine ceva, te gândeşti la el fără încetare. La cincisprezece ani de când mă

ceruse Muhammad în căsătorie, am dat peste el în centrul oraşului. El nu m-a recunoscut pe mine, dar eu am ştiut imediat că este el. Frumosul lui păr blond era acum gri precum cenuşa, iar ochii lui albaştri îşi pierduseră

strălucirea.

— Muhammad, am rostit.

S-a oprit, mi-a privit faţa şi a spus:

— Haniyyeh? Eşti încă în Amman. Am crezut că tatăl tău te-a trimis în Siria să te căsătoreşti.

Avea o voce joasă şi obosită. Când am zărit în spatele lui minaretul Marii Moschei, m-am simţit singură şi tristă.

— Nu, m-am măritat aici şi am opt fii.

Îmi zâmbi, scoţând la iveală o părticică din bărbatul de care mă îndrăgostisem cu douăzeci şi cinci de ani în urmă.

— Dar tu?

— Eu muncesc în Aqaba. Se construieşte un port acolo.

— Te-ai…?

— Nu, nu m-am însurat, spuse el şi-şi ascunse degetele îmbătrânite în buzunarele jachetei vechi.

Pentru o clipă doar am vrut să-l îmbrăţişez, să-i sărut ochii ridaţi şi părul cenuşiu.

— Îţi doresc numai bine, am rostit cu o voce seacă.

Maha, vocea mea nu e niciodată seacă.

El şi-a înfipt şi mai adânc mâinile în buzunare şi mi-a spus:

171

- STÂLPI DE SARE -

— La revedere.

Soră, mi s-a frânt inima în bucăţi când l-am văzut pe Muhammad. Vai, era bătrân şi singur. Îmbătrânim. Aşa e viaţa. M-am întors acasă luptându-mă cu un coş plin cu legume. Le-am aruncat în chiuvetă, m-am repezit în dormitor, m-am dezbrăcat de toate hainele şi m-am aşezat în faţa oglinzii. Pântecele îmi era mare, sânii aproape îmi ajungeau la talie, părul meu negru era acum cenuşiu, iar faţa plină de riduri. Mi-am dat atunci seama că tinereţea mă

părăsise în tăcere. Nu avusesem nici măcar o zi de fericire adevărată. Doar fiii mei, feţele lor strălucitoare. Pentru Abu Saad fusesem întotdeauna şi aveam să fiu mereu doar un fel de recipient în care îşi arunca frustrarea. Pentru Abu Saad fusesem mereu şi aveam să fiu întotdeauna o sclavă, ca şi cea pe care voia s-o cumpere de la angajatul lui. M-am aşezat pe marginea patului şi am început să plâng. În clipa aceea Abu Saad intră în dormitor şi fu şocat să mă vadă goală.

— Ţi-ai pierdut minţile, femeie?

Mi-am pus caftanul maroniu şi m-am dus în bucătărie.

Vezi tu, bucătăria era domeniul meu, spaţiul meu. Puteam să închid uşa şi nimeni nu mă deranja acolo. Voiam să stăm de vorbă. Niciodată nu stăteam de vorbă, Abu Saad şi cu mine. El dădea ordine şi eu le ascultam. În timp ce tocam ridichile, am început să fredonez cântecul Tatălui Luminii. Îi era dor de casă. Pe viaţa ta, zilele mele erau doar un şir de glume foarte amuzante şi prosteşti. Inima-mi tresălta în piept şi jinduia să părăsească trupul, să intre în alt corp frumos, cu o altă identitate. Am ieşit pe verandă şi am tras cu ochiul la maşinile ce înaintau cu hopuri, umplând străzile Ammanului cu mizerie şi fum. Ca şi cum oraşul cu mintea în nori ar fi avut nevoie de mizerie şi de fum care să-l facă

negru. Era negru deja. Ammanul are inima neagră.

Um Saad îşi trăgea în jos eşarfa roz atunci când eu mi-am întors capul pe pernă. Aş vrea, aş vrea… Vocea ei lină îmi ajunse la urechi.

172

- FADIA FAQIR -

Nu-mi spune ce eram şi ce era.

Aş vrea ca toate astea să nu se fi întâmplat.

Aş vrea ca niciodată să nu te fi văzut.

173

- STÂLPI DE SARE -

Maha