vorbească şi în timp ce se uita la mine.

— Da, Maha, spuse el atunci când lăsă mânerul la o parte.

— Vreau să-i dau o mână de ajutor bucătarului tău. Nu mi-am lăsat bebeluşul sugar în grija tatălui meu, om bătrân, ca să vin aici să fiu umilită. Mă aflu sub acoperişul şi sub protecţia ta.

177

- STÂLPI DE SARE -

— Al-Hadi! Îmi pare rău. Am să vorbesc cu el, spuse el, iar după o pauză continuă: beduinele sunt asemenea iepelor arabe.

Harb îmi spunea că sunt iapa lui frumoasă. Aveam să

gătesc pentru ei şi pe urmă să mă întorc acasă. Mi-am strâns bentiţa şi mi-am băgat poalele rochiei în pantaloni. Dacă

voiau mâncare beduină adevărată atunci trebuia să mă

asculte pe mine.

Stăteam pe treptele din piatră privind culorile unduitoare ale arbuştilor de leandru atunci când paşa mi-a strigat numele. Am mers în bucătărie şi am cerut bucătarului trei pungi mari cu orez, toate oile pe care le-au tăiat şi un vas mare din lut. Am hotărât să nu gătesc în camera spaţioasă şi curată, i-am cerut lui al-Hadi să aprindă un foc în curtea din spate. Paşa zâmbi şi îi ceru bucătarului să mă asculte.

Daffash şi al-Hadi merseră în hambar să taie oile. Un bătrân slab căra buştenii şi îi punea într-un colţ al grădinii din spate. Am turnat nişte apă peste turtele din iaurt uscat şi am început să le frec în vasul de lut.

— Cum te numeşti? mă întrebă bătrânul.

— Maha, fiica lui Nimer.

— Eu sunt Esrur, grădinarul.

— Ai degetele verzi, unchiule.

— De când m-au cumpărat, am lucrat fără încetare în grădina asta.

— Nu eşti liber?

— Nu, fiica mea.

Flăcările erau în toi când am terminat de zdrobit şi de frecat turtele de iaurt. Am pus vasul mare plin cu iaurt pe foc. Se făcea tot mai întuneric şi mai frig. Mă întrebam ce făcea în clipa aceea Mubarak. Sfârcurile mi se ridicară drept în sus când m-am gândit la el. Mirosul de iasomie deveni şi mai puternic; florile erau cele care ne salutau pe noi, muritorii, înainte de a merge la culcare. M-am aşezat lângă

foc, aşteptând să sosească carnea. Ferestrele erau acum doar nişte fâşii de sticlă întunecată. Am surprins cu privirea o 178

- FADIA FAQIR -

siluetă ce stătea în picioare lângă fereastra de la etajul al doilea. Cineva supraveghea servitorii şi bucătarii.

179

- STÂLPI DE SARE -

Um Saad

— Maha, soră.

— Da, Um Saad.

— Ce să-ţi mai spun? Totul în Amman s-a schimbat brusc.

Căruţele de porumb conduse de vizitii şi trase de catâri au fost înlocuite de maşinării zgomotoase care umpleau aerul cu fum negru şi abur. Tuşitul şi pufăitul maşinilor se amestecau cu clinchetul chimvalelor vânzătorilor de suc de lemn-dulce.

Îmi era dor de uguitul porumbeilor şi de liniştea nopţilor.

Câmpurile cu ridichi şi varză întinse de-a lungul malurilor râului se uscaseră din cauza otrăvii pe care maşinile o pufăiau în aer. Până şi oamenii s-au schimbat. Şi-au scos vălurile şi pelerinele şi mergeau acum pe străzi pe jumătate despuiaţi. Un diavol locuia în Amman. Guvernul a construit şcoli pentru băieţi şi fete. Preţul ţesăturilor albastru-deschis a crescut din cauza uniformelor. Copiii se îngrămădeau spre şcoală în fiecare dimineaţă, cu părul umezit să stea lins şi cu genşile pline.

Eu făceam cafeaua, iar apoi îl trezeam pe Abu Saad.

Dimineţile erau cele mai grele pentru că eram teribil de ameţită. Spălatul pe faţă al copiilor, datul de mâncare, fiertul ceaiului şi prepararea laptelui praf îmi ocupau de obicei toată dimineaţa. După ce plecau cu toţii, începeam pregătirea prânzului. Abu Saad îmi cumpărase un radio cu tranzistori pe care îl puneam în dulapul din bucătărie, ca să-l apăr de picăturile de apă ce l-ar fi putut stropi. Îmi plăcea la nebunie să ascult emisiunea de dedicaţii.

Ochii tăi pot răni şi tămădui.

Dacă tu mă vei părăsi…

Am să te urmez mereu.

În urma ta, mereu.

În zilele de vineri invitam toată familia la masa de prânz, inclusiv pe mama şi pe tata, Allah să le binecuvânteze 180

- FADIA FAQIR -

sufletele. Tata fuma narghilea cu soţul meu, iar mama rupea frunze de coriandru ca să le amestece cu bame şi sos de roşii. După ce serveam ceaiul de după-amiază, mă

prăbuşeam în fotoliu. Nici macaraua primăriei n-ar fi reuşit să mă ridice. Băieţii mei făceau tot felul de glume pe seama obiceiului ăsta. „Hajjeh s-a aşezat şi numai Allah ar putea-o face să se ridice.” Picioarele mi se umflaseră ca nişte pepeni şi degetele îmi anchilozaseră. Aveam mâini urâte oricum.

Acum sunt uscate şi netede.

— Şi ale mele sunt netede.

— Ne-am înmuiat.

Um Saad şi-a aşezat eşarfa roz pe cap şi a început să râdă, dar salonul spitalului era plin de tristeţe.

Pipăind teaca şi şuviţa de păr de sub pernă, am întrebat-o pe Um Saad dacă a fost vreodată fericită cu Abu Saad.

— Îmi plăcea tare mult mirosul de caprifoi, însă m-am străduit din toate puterile să mă obişnuiesc cu aroma de iris negru. Duhoarea maţelor îmi întorcea stomacul pe dos. Mi-am îmblânzit stomacul, mi l-am dresat chiar şi să îi placă

duhoarea. Când Abu Saad dormea cu mine, ţineam gura închisă. Aveam un soţ, copii şi nepoţi. Mă obişnuisem cu lipsa conversaţiei dintre noi. Doar coexistam. Îţi place cuvântul ăsta? Fiului meu Walid îi plăcea. Spunea lucruri precum „Eu exist în casa asta. De fapt, coexist cu voi”.

Eu existam. Îţi spun, am încetat să mai visez la a avea sâni mai fermi, picioare mai lungi şi şolduri rotunde. Îmi doream doar o cremă care să oprească trecerea anilor peste faţa mea. Um Gharib fierbea migdale şi castraveţi, iar apoi lăsa amestecul să se răcească. Când îmi întindeam puţin pe faţă, pielea îmi devenea încordată şi simţeam că mi-ar fi crăpat faţa dacă aş fi zâmbit. Dar la ce bun? Când mă