mă atace? Satul era orb. Mi-am adormit copilul fredonându-i unul dintre cântecele vechi ale bunicii mele, Închide ochii şi adormi.

Fie ca ochii duşmanilor niciodată să nu doarmă.

Luna ta a apărut pe cer.

Fie ca noaptea duşmanilor tăi niciodată să nu moară.

L-am aşezat cu grijă pe Mubarak în leagăn. Dimineaţa, cu picioarele-i uşoare, alerga spre noi. Mi-am aşezat capul pe pernă şi am încercat să adorm. Stăteam mai bine pe partea dreaptă decât pe cea stângă. Atâta frământat, atâta amestecat în oală. Cât alergasem. Blestemaţi fie englezii şi vulturii lor de fier.

Lumina dimineţii mi-a pălmuit faţa. Am deschis ochii cu greu. Muşchii îmi erau împietriţi asemenea stâlpilor unui cort. Allah să ne apere de răul acelei zile. Băiatul meu zâmbea în somn. Mama lui era în viaţă. Dintr-odată, Daffash 187

- STÂLPI DE SARE -

împinse uşa cu putere şi intră în cameră. Pe bărbie începuse să-i crească barba, iar ochii îi erau îngheţaţi de furie. Cu cizma stăpânului său, mă lovi în faţă:

— Târfă, fiică de câine! Ce-ai făcut aseară? M-ai umilit în faţa prietenilor mei.

M-am ridicat în picioare şi i-am atacat faţa cu unghiile. M-a aruncat pe covor şi a început să mă lovească peste faţă.

Tata a intrat în cameră, iar când l-a văzut pe Daffash deasupra mea, şi-a ridicat bastonul. Daffash îl rupse şi începu să mă bată cu bucăţile pe tot corpul. I-am scuipat în faţă sânge şi salivă.

— Blestemată să-ţi fie religia! Acum am să te omor.

Ţipetele lui Mubarak îmi cereau să mă ridic, dar nu puteam. Doi dintre dinţii mei erau pe podea. M-am prăbuşit, am început să plâng şi să strig:

— Blestemat! Sclav al englezilor!

— Deci tot mai vorbeşte. Dacă nu taci, am să-ţi rup oasele unul câte unul.

Eşarfa tatei era pe podea.

— Tatăl tău!

— Vă rup mâinile la amândoi.

Apucându-şi cureaua cu gloanţe, Daffash începu să mă

bată cu ea. Metalul rece al gloanţelor îmi sfâşia pielea.

Trebuia să-mi protejez sânii, ca să-l pot hrăni pe Mubarak.

M-am lăsat pe podea, mi-am strâns picioarele sub mine, mi-am îmbrăţişat sânii cu mâinile şi mi-am încovoiat spatele. Nu ştiu când s-a terminat bătaia. Nu. Am simţit doar mâinile Nasrei şi ale Hamdei încercând să-mi întindă trupul. M-am opus mâinilor fragile ale femeilor. Mi-au turnat apă rece peste cap. Am respirat adânc şi m-am cufundat în întuneric.

Când m-am trezit, Hulala încerca să-mi îndese în gură o bucată de bandaj. Durerea cărnii rănite începu să-mi lovească creierul. Fiul meu. Îmi voiam fiul. Toate femeile mă

priveau şi plângeau. Ochii mici ai lui Tamam apărură în faţa mea.

— N-a fost rupt niciun os. Răni peste tot.

188

- FADIA FAQIR -

— Trebuie să facem ceva cu gingiile.

— Sare şi apă călduţă. Gargară. Gargară şi scuipă.

Am scuipat în lighean şi m-am cutremurat. Scuipasem sânge. Tamam îşi aruncă pipa şi începu să dea porunci.

— Nasra, fierbe nişte apă, Hamda, tu încălzeşte nişte ulei de măsline şi amestecă-l cu busuioc. Jawaher, închide uşa.

Tu, Hulala, nici să nu deschizi gura.

— Ba am să deschid gura şi am s-o scuip pe Maha în faţă.

E o fată neascultătoare şi merită să fie bătută.

— Am spus să taci.

M-au ridicat ca pe o pană şi m-au ajutat să mă aşez într-o cadă rotundă. Mi-au împăturit rochia şi mi-au proptit-o la spate, între mine şi metalul rece al căzii. Tamam rosti:

— În numele lui Allah Milosul, Milostivul, apoi îmi turnă

pe cap apă fierbinte şi-mi spălă părul.

Cu apă călduţă şi săpun, îmi frământă trupul bucată cu bucată. Îmi unse mâinile rănite cu ou şi ulei de măsline, îmi ostoi spatele lovit. Îmi acoperi rănile cu bandaje şi bucăţi de bumbac.

— Trebuie să o ţinem la căldură.

Laptele fierbinte îmi arse gingia rănită, am dat din cap respingându-l. Nasra îl ţinea în braţe pe Mubarak şi încerca să îl hrănească. Înmuie o bucată curată de muselină în lapte, apoi i-o puse în guriţă. Îi era atât de foame încât a supt laptele din cârpă, lăsând-o uscată şi tare.

Stăteam întinsă pe saltea, cu ochii deschişi. Tamam mă

acoperi cu o pătură groasă şi îl luă în braţe pe Mubarak.

Nasra cânta din fluier afară, nu departe de fereastra micuţă.

Melodia plângea şi tot plângea. Cerul are urechi, dar una e făcută din lut şi alta e făcută din cocă. Surd. Voiam să mor.

Mă rugam să mor şi să scap de durerea sfâşietoare. Un păstor nebun îmi sfârteca pielea cu un pumnal ascuţit.

Duşmanii noştri. Fratele meu. De ce nu mă putusem apăra?

De ce nu l-am putut lovi şi eu? De ce nu i-am putut scoate ochii? M-am înecat, gâtul îmi era plin de sânge şi de lacrimi.

De ce nu l-am putut lovi în nas? Furia şi umilinţa se 189

- STÂLPI DE SARE -