M-am şters la ochi şi m-am întors în cameră cu tava.

Mubarak gângurea şi scuipa. I-am şters faţa şi capul cu o cârpă înmuiată în apă călduţă de trandafiri, i-am schimbat scutecul şi mi l-am legat de spate. Trebuia să văd ce făceau portocalii. Pietrele bătrâne aşezate de-a lungul canalului erau acoperite cu muşchi verde. Apa era tulbure şi mirosea a pătrunjel putred. Stratul de henna şi de ridichi era uscat precum Rub al-Khali.

L-am dezlegat pe Mubarak şi l-am aşezat pe şal, sub un copac tânăr, care să-l apere de căldură, de păsări şi de insecte. Am umplut stropitoarea cu apă şi am turnat-o în gurile nevăzute ale plantelor. În timp ce frământam pământul cu săpăliga, simţeam de parcă eu aş fi fost lovită.

Daffash mă bătea. Mânia mă redusese la oasele-mi goale.

Trebuia să încerc să continui cu viaţa asta, de dragul lui Mubarak, fiul lui Harb Ibn Qasim. Tot trăieşti, o iei de la capăt, aştepţi să răsară soarele chiar dacă eşti plin de răni, chiar dacă ai vrea să-ţi smulgi inima şi s-o îngropi sub puietul de portocali. Tata îl iubea pe Mubarak, mă iubea pe mine, şi întotdeauna îmi mângâia părul cu degetele-i subţiri, uscăţive şi-mi spunea:

— Fiica mea, tu eşti mai bună decât neisprăvitul de frate al tău. Mi-aş dori să fi fost bărbat, pentru că pământul trebuie să-i revină celui care ară.

198

- FADIA FAQIR -

Nasra îşi anunţa sosirea în livadă cântând o melodie scurtă ce suna ca „Mu-ba-rak”. Am zâmbit. Nasra se repezi spre fiul meu şi-l strânse tare la piept:

— Mi-a fost dor, Mubarak, cu-cu, îl sărută ea zgomotos pe obraz.

Îl aşeză în poală şi începu să sufle în fluier. Melodia era sacadată şi săltăreaţă. Băiatul începu să plângă.

— Nu-i place muzica. E un călăreţ aspru.

Nasra arătă spre gingiile mele şi descrise un cerc prin aer.

— Bine, golaşe, am răspuns.

— Întors acasă, Daffash?

— Nu. Şi-a luat toate lucrurile. Doarme în poala englezilor şi a servitorilor lor.

— Trebuie să plec. Oile, spuse Nasra şi ţâşni ca o săgeată

printre copaci.

Livada fusese vindecată de leacul lui Samir Paşa. Crengile creşteau laolaltă formând un cort de frunze şi fructe. Nu vedeam soarele când îşi întorcea spatele spre mine. Lui Mubarak îi ieşeau dinţii. Eu mi-i pierdusem pe cei doi din faţă. Anotimpul logodnelor avea să înceapă în curând. Fetele cu ochii mari petreceau lungi nopţi pline de speranţă, aşteptând sosirea anotimpului şi a promisiunilor lui ascunse.

Nu aveam să-mi mai odihnesc capul pe braţul nici unui bărbat în afară de Harb. Mă bucuram că şeicul Talib nu-şi mai arătase faţa după ce-l împinsesem în tufişuri. Ocoleam pe toată lumea. Nu mai mergeam nici măcar să o vizitez pe Tamam. În noaptea aceea blestemată, Daffash umpluse satul cu lătratul lui teribil: „Târfă, fiică de câine bătrân, blestemaţi fie părinţii tăi. Nu eşti decât o femeie. Linge-mi cizmele, linge cizmele generalului! Supune-te stăpânilor tăi…” Şeicul Talib trebuie să fi râs. Îl lovise pe tata şi îl aruncase la pământ.

Murjan, Allah să-i binecuvânteze mâinile, împreună cu Nasra, m-au salvat de la moarte. Daffash mă strângea tot mai tare de gât. Văzusem luminile colorate ale Ierusalimului, luminile alaiului meu de nuntă, luminile palide ale sanctuarului. O râşniţă puternică îmi zdrobea coastele una 199

- STÂLPI DE SARE -

câte una. Durerea cărnii nu era nimic faţă de durerea oaselor. Durere ce străbătea până în străfundul oaselor. Un vânt rece dinspre est ce trecea prin carne, vene, spinare, şi tăia chiar prin unghii de fier.

Am stors o felie de portocală pe buzele lui Mubarak.

Daffash încercase să-mi stoarcă trupul şi să-mi scoată

sufletul din el. Eu supravieţuisem, iar el plecase de-acasă, luând cu sine pulberile magice, radioul, puşca şi câteva dintre pieile de oaie. Tata îl implorase să rămână sub acoperişul lui.

— Maha n-o să mai facă niciodată ce-a făcut. Maha s-a căit. Tu eşti stăpânul casei. Nimeni nu ţi se va opune.

Auzeam foarte puţin din ce spunea tatăl meu, dar vocea îi era slabă şi rugătoare. Mi-am astupat urechile cu mâinile şi m-am culcat. În dimineaţa următoare, Land Roverul lui Samir Paşa era parcat aproape de gard. Daffash îşi aruncă

lucrurile în spate, se urcă lângă paşa şi trânti uşa maşinii.

Zgomotul motorului înecă scâncetele şi plânsetele tatălui meu, şeicul Nimer, tigrul tribului Qasim.

Tata refuză să doarmă pe salteaua de lângă patul de metal al lui Daffash. Nu voia să stea în camera fiului neascultător ce nu i se supusese niciodată tatălui său. Să fi dat oare naştere unui păianjen otrăvitor? Nu era sămânţa lui, cu siguranţă. Din ziua aceea, tata dormi pe podeaua mizerabilă

a magaziei. O apă de un verde-închis se aduna sub sacii umezi. Aerul duhnea a putreziciune şi urină, de parcă aş fi depozitat acolo bălegar, nu fân curat. Mă cutremuram de câte ori pătrundeam în ascunzătoarea tatălui meu. Muşchii, putreziciunea şi buruienile domneau asupra magaziei, deschizând drumul părăsirii acestei vieţi.

L-am dus chiar şi pe Mubarak la tata, ca să-l smulg din colţul lui cu toată forţa unei vieţi tinere. I l-am pus pe Mubarak în poală şi i-am spus să-i ureze bună dimineaţa bunicului său.

— Bună dimineaţa, micuţa mea Maha. Te-a hrănit Maliha cum trebuie?

200

- FADIA FAQIR -

Mubarak începu să plângă şi să se foiască. L-am liniştit şi i-am spus să-i zâmbească bunicului său. Când muştele albastre s-au aşezat pe faţa fiului meu şi i-au lins genele, nu l-am mai putut lăsa acolo. Bătrânul putrezea în propriul rahat şi în urină. Muştele îi sugeau băşicile şi mizeria i se întindea pe haine. Era un maldăr de oase putrezinde. M-am repezit afară, l-am pus pe Mubarak în patul lui şi m-am grăbit înapoi ca să-l scot pe tata din mizeria în care trăia.

Am fiert nişte apă într-un cazan şi am cărat-o în colţul în care se ascundea tata.

— Am să-ţi fac baie.

Mi-a zâmbit şi a spus:

— Maliha, te-ai întors.

— Da, şeicule, m-am întors.

L-am dezbrăcat cu grijă şi i-am aruncat afară hainele. Apoi am curăţat podeaua şi l-am rugat să se aşeze pe preş. M-a ascultat ca un copil, mormăind într-una numele Malihăi. I-am frecat mâinile cu lufa, apoi i-am spălat spatele, picioarele-i subţiri şi capul. Şiroaie de săpun îi scăldau trupul şi picurau pe podea. Blestemate să fie orzul şi fânul.

Se udau. Pielea atârnândă a tatălui meu se cutremura.

Simţeam că mă lupt cu Azrael, îngerul morţii. Ochii tatălui meu nu mă puteau privi direct, se uitau prin mine. Nimic nu-i putea atrage ochii înapoi spre pământ. Nimic nu-i putea opri din a privi pierduţi. Am frecat şi am tot frecat până ce mâna dreaptă îmi amorţi de durere.

Pentru prima oară în viaţa mea am căutat haine în camera lui Daffash. Nu mă lăsase niciodată să intru pe teritoriul lui.

În cufăr avea o poză mare cu o femeie blondă ce zâmbea, trecându-şi limba peste buza de jos. Străinii şi faptele lor.

Neruşinaţi. Într-un vraf de haine vechi am reuşit să găsesc o cămaşă albă curată, pantaloni şi o eşarfa. L-am îmbrăcat încet pe tata. Părul îi crescuse şi faţa era acoperită cu un început de barbă. Mâinile îi tremurau prea tare ca să poată

ţine lama de ras. I-am înfăşurat capul cu eşarfa şi i-am legat capetele în spatele gâtului.

201