- STÂLPI DE SARE -
— Vino cu mine, şeicule.
— Da, Maliha.
L-am luat de mâna tremurătoare şi l-am ajutat să iasă
afară.
— Lăudat fie Allah. E noapte strălucitoare. Adu-ţi aminte de luna noastră, Maliha. Vară, simt cum miroase a vară. Da.
L-am ajutat să se aşeze pe saltea şi l-am acoperit cu o pătură uşoară.
— Adu-ţi aminte de nunta noastră, Maliha. Am tăiat o sută de cămile, treizeci de capre şi douăzeci de pui. Adu-ţi aminte de luminile din…
Vocea lui puternică se transformă într-un murmur. Un corb cârâi în întunericul de nepătruns. Nicio plecare, corb al despărţirii. Mă auzi? Nimeni nu pleacă.
202
- FADIA FAQIR -
Um Saad
— Maha, soră.
Mi-am frământat fruntea şi am întors capul. Luna era tot mai bătrână şi mai obosită. Lumina sa cenuşie învăluia totul din cameră, inclusiv faţa lui Um Saad.
— Da, Um Saad.
— Zilele au dat naştere altor zile şi nenorocirilor. Cum ţi-am spus, chiar mă obişnuisem cu semiexistenţa mea din spatele zidurilor de cărămidă ale casei lui Abu Saad, în vârful Muntelui Castelului. La câţiva metri distanţă de casa noastră
au construit un muzeu în care să expună oase romane, monede şi vase ruginite. Auzeam oasele neliniştite zdrăngănind noaptea, jinduind să fie îngropate sub pământ.
Niciun iordanian – au numit ţara Regatul Haşemit al Iordaniei –, niciun iordanian n-ar fi plătit zece piaştri ca să
vadă nişte oase putrezite şi nişte pietre acoperite de muşchi.
Uram să privim în urmă, să vedem trecutul, să învăţăm din el. Oasele putrezite ne aminteau de moarte, de plăcerile trecătoare, şi de mânia lui Allah. Ştii cine venea la muzeu?
Englezoaicele bătrâne, care purtau ochelari şi sandale din piele. Râdeam de ele.
— Englezii l-au ucis pe soţul meu, Harb.
— Fie ca anii lui netrăiţi să fie ai tăi, soră. Astea sunt căile vieţii. Nu-ţi fie teamă, au plecat din ţara noastră.
— Ştiu. Fie ca ei să nu se întoarcă niciodată.
— În cele din urmă, englezii au plecat din ţara noastră, după ce au construit cluburi în care nu putea nimeni să
intre şi toalete cu formă ciudată, pe care niciun musulman nu le poate folosi. Abu Subhi, paznic la Clubul nu-ştiu-cum Jack, le-a spus băieţilor mei multe poveşti despre englezi.
Cum bărbaţi puternici aleargă ore întregi o mingiuţă
amărâtă. Cum nu se spală cu apă după ce merg la baie. Pe viaţa ta, doar se şterg cu hârtie. Îşi iubesc câinii ca pe propriii copii şi nu se îngrijorează niciodată în legătură cu părul şi cu saliva lor impură. Copiii îl chinuiau pe Abu 203
- STÂLPI DE SARE -
Subhi, paznicul. Se tot urcau pe gardul înalt din sârmă şi furau conserve de fasole şi dulciuri. Dar au plecat, soră, fie ca inima-ţi să-şi găsească odihna. Când guvernul a transformat cluburile în şcoli, localnicii, care înainte nu avuseseră voie să intre în cluburi, au dat năvală şi au distrus toaletele şi sifoanele necredincioşilor.
— Sifoane!
— Da. Tragi de un fir şi vine apă, care duce cu ea toată
mizeria.
— Avem nevoie de unul şi în Hamia, în satul meu.
— Au plecat din ţară noastră, iar eu am privit sărbătoarea şi procesiunea de pe verandă. Sărbătoarea de Ziua Independenţei. Cavaleria, tancuri, soldaţi în straie colorate şi călare pe cămile, muzică, alămuri. „Trăiască Regele!” Steagul Iordaniei flutura pe acoperişul nostru. Negru, pentru mânia de temut a arabilor, alb, pentru generozitatea şi bunătatea arabilor, roşu pentru sângele martirilor, şi verde, pentru păşunile noastre fertile. Aveam vise colorate, pentru că cele mai multe dintre câmpiile noastre erau aride, deşert.
Luminile Hotelului Ammon nu s-au stins atunci până
dimineaţa. Ţara era fericită şi liberă, soră, dar acela a fost începutul sclaviei mele. Ţara a dansat, cu inima uşoară, până în zori. Împlinirea viselor mă face mereu să plâng, îmi frânge inima în două. Ţara îşi îndeplinise visul şi era ameţită
de fericire. Am adormit în noaptea aceea cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Au întrebat porumbiţa albastră de ce plângea, iar ea le-a spus că era din cauză că vedea atât de bine. Am spus: „Vederea mea e pătrunzătoare; văd viitorul şi plâng pentru zilele ce au să vină.”
Într-o după-amiază spălam podeaua din salon. Părul, sprâncenele, genele şi caftanul îmi erau toate acoperite cu praf şi stropite cu apă. Ude. Podeaua era umedă, iar scaunele erau îngrămădite unele peste altele. Era vară şi îmi era foarte cald, transpirasem. Era ziua de spălat rufele, iar în spate simţeam o durere surdă, după ce frecasem un maldăr de haine murdare şi de rufărie. Auzeam sunetul slab al 204
- FADIA FAQIR -
radioului cu tranzistori, cântând în engleză în dormitorul băieţilor. Când am ridicat capul i-am văzut. Se ţineau de mână şi râdeau.
— Cine?
— El şi ea. Bărbatul căruia îi spusesem soţ în ultimii douăzeci de ani şi femeia în verde, care-şi lingea buzele ca un şarpe. Râse când m-a văzut frecând podeaua şi storcând preşul murdar.
— Chestia asta e soţia ta? l-a întrebat.
Abu Saad spuse, ţinând-o de mână:
— Da.
— Nu te condamn, i-a spus ea.
M-am ridicat, mi-am netezit caftanul şi l-am întrebat:
— Ea cine e?
Mi-a răspuns cu vocea lui anemică:
