Daffash lătră:
— Am să te ucid, Maha.
— Ucigaşi străini, voi, toţi! am strigat şi apoi am trecut dincolo de maşinile parcate, dincolo de luminile felinarelor, dincolo de coliba din lut a paznicului şi am ieşit pe poarta cea largă.
Dacă aveam să merg pe lângă râu spre stânga aveam să
ajung în sat. Hakim îi spusese Nasrei că englezii îl uciseseră
pe Harb. Hakim nu minţea niciodată. Nu putusem să îngrop toţi călăreţii morţi aşa că doar presărasem nisip peste trupurile lor sfârtecate, ca să le protejez de păsările de pradă.
Paşa trebuie să fi băut din laptele lor. Doar ridicase din umeri atunci când am izbucnit în lacrimi. Să-i hrănesc pe cei care muşcaseră din carnea soţului meu. Ruşine să-ţi fie, Maha. Blestemat fie Daffash şi faptele lui ruşinoase.
Era întuneric beznă şi frig. Copacii arătau ca nişte fiinţe umane în lumina difuză a lunii micuţe. Am continuat să
185
- STÂLPI DE SARE -
merg, îndrumată de sunetul apei curgătoare. Câtă vreme Iordanul era lângă mine aveam să fiu bine. Mi-am dat seama, în momentele acelea de întuneric beznă, că eram doar o ţărancă simplă. Da, nu înţelegeam prea bine multe lucruri.
Nu înţelegeam limba pe care paşa o folosise când vorbea cu mânerul negru; nu ştiam să folosesc maşina care prepară
mâncare în bucătărie, nu înţelegeam de ce Esrur tot vorbea cu apa din piscină. Însă ştiam cine era vinovat de moartea soţului meu. Englezii. Englezii îl omorâseră pe Harb, geamănul sufletului meu, îl lăsaseră pe fiul meu, Mubarak, orfan. Iartă-mă, Harb. Vântul rece ca gheaţa m-a lovit în faţă, mi-a îngheţat lacrimile. Lacrimi reci şi amare, nerăbdătoare să iasă la suprafaţă. Daffash, câinele!
Din întuneric a apărut o pelerină largă. În numele lui Allah! Să fi fost Daffash?
— Daffash?
Silueta se apropie şi mai mult.
— Cine e acolo?
— Eu sunt, şeicul Talib. Ce cauţi aici în toiul nopţii?
— Mă întorc acasă.
— De ce singură?
— Pentru că…
Mă luă de mână şi îmi spuse:
— Biata văduvă.
Nu voiam să fiu atinsă. M-am dat înapoi.
— Soţia mea e bolnavă şi oarbă. Mă gândesc mereu la tine.
Maha cea puternică.
Încercă să mă tragă mai aproape de el. Blestemat fie ceasul acela. L-am împins cu toată puterea. A căzut în tufişuri, iar mormăielile lui mi-au ajuns la urechi. Trebuia să
fug, să fug. Picioarele de-abia dacă atingeau pământul.
Blestemaţi fie englezii, Daffash şi nebunul ăla bătrân. De ce nu mă lăsau în pace? Nu făcusem rău nimănui în toată viaţa mea. Protejam chiar şi gândăceii din faţa măturii mele.
Ţipetele lui Mubarak umpleau uliţele întunecoase ale satului. Am început să alerg şi mai repede, ca să ajung la el, 186
- FADIA FAQIR -
să-l strâng la piept şi să-l liniştesc. Sfârcurile sânilor îmi erau gata de alăptat. Vai, de ce acceptasem să merg la vila cea mare? Când am intrat în camera întunecată am distins silueta tatălui meu, ţinându-l pe Mubarak în braţe şi încercând să-l adoarmă. Plângea în hohote. Avea ochii roşii şi umflaţi. L-am îmbrăţişat, mi-am scos sânul şi l-am aşezat în guriţa lui deschisă. La început nu putea suge, apoi încet mi-a apucat sfârcul. I-am şters faţa şi l-am întrebat pe tata:
— Când a început să plângă?
— Acum ceva vreme.
— Îţi mulţumesc, tată.
— Unde e fratele tău Daffash?
— L-am lăsat acolo.
Tata îşi apucă bastonul, se ridică şi începu să-şi târşâie paşii pe beton. Trupul îi era tot mai slab sub cămaşă. Într-o zi avea să dispară cu totul.
Bătăile inimii se mai potoliră. Auzeam strigătele lui Raai.
Unde era marele paznic atunci când şeicul Talib încercase să
