Când luna dispăruse în spatele norilor întunecaţi, am auzit o bătaie în uşă.

— Cine e?

— Daffash. Deschide uşa!

Mi-am pus rochia şi am desfăcut zăvorul.

— Ce vrei? i-am întrebat faţa întunecată.

— E doar o vizită.

— Noaptea, la ora asta?

Dădu buzna înăuntru şi se opri în mijlocul încăperii.

— Hmmm. Ai o casă cum se cuvine.

— A fost nevoie de multă muncă, de curăţenie.

Îngenunche lângă patul lui Mubarak, îl apucă de braţul micuţ şi îl zgudui până se trezi.

— Bine ai venit, micul meu nepot. Sunt unchiul tău.

Şşşşt, nu plânge.

Am încercat să scap de diavolul groaznic.

— Ce vrei?

— Am venit doar să-mi inspectez proprietatea.

232

- FADIA FAQIR -

— Proprietatea ta? De când e a ta?

— Surioară. E proprietatea mea.

Scoase o bucată de hârtie gălbuie din buzunar şi mi-o întinse:

— Semnează asta!

Când am aşezat hârtia sub lumina slabă a lămpii am văzut ceva scris şi două peceţi rotunde. Literele erau asemenea frunzelor uscate de ceai, presărate deasupra boabelor de orez. Nu aveau niciun sens.

— Ce scrie?

— E un act de cesiune. Ai să-mi dai mie partea ta de pământ.

Am clătinat din cap şi am răspuns cu un simplu „nu”.

— Cum adică „nu”?

— Am să păstrez ce mi-a dat tata.

Daffash lătră:

— Nu! Ai să-ţi pui preţiosul ăla de deget pe hârtia asta.

— N-o să fac aşa ceva. Pe sufletul bunicii mele, Sabha, am să-mi păstrez partea.

Clipi surprins. Mubarak tot plângea şi plângea. Daffash scoase un pistol negru. Arăta ca un gândac foarte mare. A lipit gura rece a armei de tâmpla mea şi a rostit:

— Acum. Pune-ţi degetul.

Lumina slabă a lămpii pâlpâia. Lacrimile băiatului meu i se scurgeau pe tâmple, îi picurau în urechi. Mi-am înghiţit saliva şi am închis ochii. Închide ochii strâns şi lasă-ţi sufletul să iasă din trupul acesta, să alunece în Iordan. Are să ajungă în mâinile lui Harb, iar după atâţia ani cenuşii, ai să-l ţii iar de mână. Cu o voce slabă, am spus:

— Mai bine să mă ucizi.

Daffash puse degetul pe trăgaci.

— Dar nu în faţa fiului meu, l-am rugat.

Sfârcurile mi s-au strâns. Fie ca o femeie cu sufletul blând să aibă grijă de băiatul meu, să-i schimbe hainele, să-l spele, să-l şteargă la nas şi să-i dea un pahar cu lapte.

233

- STÂLPI DE SARE -

Daffash apăsă şi mai tare ţeava pistolul în tâmpla mea, ochiul îmi fu împins spre stânga. Închide ochii strâns! Totul are să se termine într-o clipă. Vocea fiului meu era deja răguşită. Lătratul lui Nashmiyyeh. O durere sfâşietoare în coaste. Daffash mă lovise. Am căzut la pământ ca secerată.

Şi-a pus pistolul la curea şi mi-a zis:

— N-o să-mi murdăresc mâinile cu sângele tău. Şeicul Talib te-a cerut de soţie. Vrea să se însoare cu tine, faţă de bufniţă! I-am dat cuvântul meu.

Plecă, trântind uşa în urma lui. Zăceam pe podea. Cizma lui murdară lăsase un semn pe pântecele meu. N-aveam să

mă căsătoresc niciodată cu alt bărbat. Durerea îşi înfigea colţii ascuţiţi în mine. M-am chinuit să mă ridic şi mi-am îndreptat spatele. De ce nu apăsase pe trăgaci? De ce nu apăsase?

Mi-am îmbrăţişat fiul şi i-am sărutat lacrimile amare, sărate. I-am şoptit la ureche:

— S-a terminat. Sunt aici. Totul e bine.

A înghiţit cu greu puţină apă. Mi l-am aşezat pe picioare şi l-am legănat până a adormit. Ochii îi erau umflaţi şi roşii, ofta lung. L-am dus în pătuţul lui şi i-am acoperit trupuşorul cu o pătură. Luna nu era pe cer. Ce aveam de făcut? Nu aveam tată, mamă, unchi, soţ la care să caut sprijin. Eram singură pe lume, dar trebuia să mă lupt cu Daffash. Mi-am tot frământat mâinile, m-am tot plimbat prin curte. Vântul rece, domol, nu putea stinge focul din fiinţa mea. Ce aveam de făcut? Vai, cum aveam nevoie de Harb, geamănul sufletului meu şi călăreţul celui mai puternic armăsar!

— N-am să-mi odihnesc niciodată capul pe braţul altui bărbat.

Niciun alt bărbat nu avea să vadă, să atingă sau să